Pytho 2.1 [Naxos & Gytheion]

Scrisoarea 2

[…] venind noaptea, a adormit în patul său și a visat de Anaxandridas, spartanul. Îi părea că are fălcile încleștate și dorea neapărat să vorbească și, în unele momente, aproape reușea. Dar soția sa, Euthydike, îi acoperea gura din spate cu unul din acele țesuturi siphniene purpurii. El se zbătea cu forță și reușea aproape să se elibereze și atunci pești orbi și cenușii se revărsau din gură-i. Se simțea împietrit în fața puternicului sparțiat care îi făcea din mână semnele acelea pe care le fac fiicele Lakedaimonului în dansurile lor; el căuta să-l imite dar gesturile sale îi păreau false și stângace și simțea ceva ca o descurajare căci, în adevăr, Aiakes nu era deloc dibace într-ale dansului. Se simțea atunci dezarmat când îi părea că Anaxandridas reia gestul său cu dibăcie. Aiakes se bucura atunci și tușea și dintre fălcile sale ieșeau se revărsau iarăși mulțimi de pești, mici și argintii.

Alții spun altfel. Dacă figurile pline de imagini ale poemului său pot sta mărturie, Anakreon Teosianul, care era atunci prieten apropiat al lui Polykrates,  stăpânu-meu, argumentează că Aiakes nu era om să se lase neliniștit de un vis. După el, Aiakes pleacă într-o călătorie de afaceri la Naxos pentru a prelua transporturile tyrrhenienilor înspre Rhodos, pe care le ținuse mai înainte Mnesarkhos Sirianul. Acest Mnesarkhos care luase drepturi de cetate la Samos în tinerețea sa și devenise negustor cu stare printre samieni, cu ajutorul unui emporion ce-l ținea la Rhodos și a oamenilor pe care-și avea în Kos. Căci, la o adică, era metec, asta știa toată lumea. Aceste detalii deci despre viața syrianului, am să revin asupra lor când va veni vorba. Dacă vreuna din versiuni este adevărată sau alta, nu aș putea să spun căci nu fac decât să reiau ce a fost spus de unii sau de alții. Ceea ce pot mărturisi după proprii mei ochi, ca domestic în locuința lor, este că Aiakes era zbuciumat în zilele acelea. Dar avea fiii săi. Cu anii flota samienilor se înmulțise sub mâna fiilor săi. Făceau acum legea în Marea Ikariană. 

Eram la Naxos în dimineața aceea când Aiakes a hotărât că trebuia neapărat să meargă să-l vadă pe Anaxandridas Sparțiatul. Eram musafirii lui Lygdamis, tiranul, prietenul lui Polykrates. De lucrurile acestea pot să mărturisesc pentru că eram acolo și aveam locul meu printre vâslași. Erau și frații lui, Syloson și Pantagnotos, ceilalți fii ai lui Aiakes. Acesta nu se îmbarcă pe navele sale de comerț pentru călătorii ci își ia una din pentekonterele zvelte care au prova în formă de mistreț, semnul acela care distinge navele samiene și care îi umple de mândrie căci nu numai o insulă se teme când apar în preajma coastelor sale.

Aiakes își pierduse deci ziua cu afacerile. Polykrates și frații lui erau la gymnasion, cu Lygdamis și cu fiii lui Telestagoras, să-i vadă caii noi de curse. A trebuit să mă ocup eu însumi de detaliile transportului tyrrhenian și l-am văzut încărcat, în bună regulă, atât lemnul și uleiul cerut dar am și presărat tot felul de săculeți de boabe de ienupăr, cimbrișor și alte mirodenii care la Naxos se găsesc din belșug și care umplu perfect spațiile între vaze, ținându-le în același timp imobile. Am prezentat toate aceste detalii lui Aiakes, care m-a felicitat, absent. Mi-ar fi plăcut să am încrederea lui.

Am petrecut noaptea cu echipajul în hanul din port. Am dormit fără vise pe băncile de lemn cu capul pe pernă și cu vâslele în chip de companie. Dis-de dimineață Aiakes ne-a anunțat: ridicăm pânza spre Gytheion, în Lakonia, și nu pentru a ne întoarce la Samos.

— Apele înspre Gytheion nu sunt sigure, ne-a avertizat Lygdamis. 

A spus acestea căci printre stâncile ascunse din Kythera se întâmplă să apară pirați. Polykrates a râs malițios căci în zilele acelea samienii se știau stăpâni ai Aigeei. Rapidele lor pentekontere scufundau navele piraților lykieni care tulburau apele coastelor karienne. Și, deși se lăudau de fiecare dată cu acestea toate în fața adunărilor ionilor, chiar corsarii lor nu pierdeau nicio ocazie de a pune mâna pe transporturile Miletului, ale Khiosului, ale Aiginei sau ale imprudenților Eretrieni. Zeciuielile din jafuri nu încetau să curgă la Heraion. Templul nu se terminase încă și deja construiau alături o nouă trezorerie dedicată Nymphelor. Locuitorii coastelor știau prea bine că dacă vasele noastre făceau incursiuni în largul apelor lor, nu era deloc pentru a-i saluta. Căci, de când transporturile din Tartessos se opriseră, pentekonterele Samosului șomau în radă și samienii, nemulțumiți, străbăteau mările și jefuiau la întâmplare navele întâlnite, chiar fără să se uite la originea lor. Melos, Khios și slabele vase lakoniene cădeau pradă la fel de bine ca cele rapide ale Korinthienilor. Polykrates spunea că un prieten e mai fericit când i se înapoiază ce i s-a jefuit decât dacă nu ar fi fost jefuit deloc, în primul rând. Și ca să n-o lungesc prea mult, așa cum am mai spus, erau zile în care totul mergea de minune pentru Polykrates și când era temut și succesul încorona fiecare dintre întreprinderile lui. Corsarii înșiși îi însoțeau și navele comerciale și bogățiile din Carthagina și ale Tyrrhenienilor, venind din Syrakosion, treceau prin Samos înainte să ajungă în portul Sidonului sau în Naukratis, în Aigypt.

Pentru a compensa excesul de mândrie ce-l arăta fiul său, Aiakes i-a mulțumit cu înțelepciune și a strâns mâna lui Lygdamis și i-a închiriat una din navele cu treizeci de vâslași și a spus: „Cine cunoaște mai bine apele Naxosului decât Naxienii”? Cei treizeci de companioni vâslași, cu piepturile goale, s-au rânduit la locurile lor și Syloson și Pantagnotos, ceilalți doi fii ai lui Aiakes, s-a îmbarcat cu ei ca navarhi.

— Aiakes, această navă cu trezeci de oameni, ți-o dau în dar pentru tine și pentru puternicul meu prieten pe care iată-l, Polykrates. Cincisprezece dintre oamenii aceștia sunt hopliți valoroși, cu tot echipamentul lor. Iată-l pe Gelonos care le este căpitan. Știu că la Samos geomorii nu au drept să poarte arme în public și nici garde de corp. Dar voi, păstrați acest vas cu tot echipajul său, păstrați darul acesta ce vă vine de la mine, Lygdamis, care sunt puternic tiran la Naxos. Ai grijă de ei, Polykrates.

A spus și i-a strâns mâna și i-a dat un înscris care venea din partea lui Amasis. Acum, câteva detalii despre acest Amasis, care se făcuse rege în Aigypt: avusese pe vremuri renume de șarlatan și avusese un succes nemaiauzit în incursiunile sale de jaf pe mare, și se legase deci de prietenie cu Polykrates. Pe când nu era decât un negustor, Amasis devenise prin viclenia sa atât de bogat că și fostul rege al Aigyptului îi știa de frică. Era un șarlatan și știa asta foarte bine și îi făcea plăcere. Când a devenit rege puternic, consulta oracolele, cel al lui Zeus Amon din Buto, dar și oracolele Grecilor, în acest mod particular: oracolele care îi răspundeau de bine le pedepsea și oracolele care îi spuneau pe față că e escroc le răsplătea cu sume exorbitante de bani. „Sunt șarlatan”, râdea el către prietenii săi. Și eu o știu, și tu, știți toți căci și voi sunteți la fel. Oracolul ar trebui să știe și el asta, mi se pare. Chiar dacă mă prezint aici cu care de luptă și cu slujitori câtă frunză și iarbă. Altfel, era un om căruia îi plăcea tovărășia oamenilor și a poporului într-atâta că i se reproșa chiar lipsa de ținută, judecat fiind de oficialii palatului ca nedemnă de oficiul de rege. La care răspundea: când sunt rege mă comport ca rege. Când sunt cu prietenii mei, mă comport ca negustor șarlatan, așa cum sunt și ei. Căci, cu meseria aceasta mi-am cumpărat-o pe cea de rege. Aceste povești  deci despre Amasis.

Deocamdată Polykrates a deschis înscrisul și a început să îl citească: „A-ma-sis către Poly-krates — adică eu — spune așa: a-aud că…”. Apoi se opri, mă strigă și-mi dete mesajul pe care l-am citit cu voce tare. Gândindu-mă mai bine acum cred că n-ar fi trebuit deoarece povestea a fost reluată de diferite alte persoane care nu erau prezenți acolo în acel moment. Și numele lor le cunosc și e clar că multitudinea a luat notă cu atenție de conținutul înscrisului și, cum e obiceiul deseori printre greci, cuvintele zboară ușor. În apărarea mea pot spune că Polykrates îl considera prieten pe Lygdamis și n-am făcut decât să urmez instrucțiunile sale. Și mesajului Aigypteanului conținea următoarele: îl felicita mai întâi pe Polykrates de prosperitatea continuă a întreprinderilor lui pe mare și pe coastele Ioniei dar se declara neliniștit căci spunea că zeii sunt geloși pe prosperitatea fără greș; voia deci ca Polykrates să aleagă lucrul care îi este cel mai drag sufletului și să-l distrugă cu bună știință pentru a își echilibra astfel soarta. Fără de care, adăuga, își punea în pericol însăși alianța cu egipteanul. Vestea i-a întunecat pe samieni. Polykrates și-a dus mâna neliniștit la degetul pe care de obicei își poartă marele inel verde de smarald, săpat cu figura unei țestoase. 

— L-ai lăsat la purificare? m-a întrebat.

Îl lăsasem într-adevăr în templu. Polykrates îmi încredințase inelul înainte de pleca la Naxos. Mi-a făcut apoi gestul acela pe care îl uram și pe care avea obiceiul să-l facă, cu pumnul, ca și cum presa desenul inelulului pe fruntea mea. I-am dat îndărăt ruloul, am împărțit ulei oamenilor, ne-am instalat la vâsle. Am pornit pe mare. După câteva stadii, în dreptul Lagoussei, vântul a început să crească, ceea ce ne-a ușurat sarcina. Priveam din când în când spre Aiakes, așezat. Contempla soarele ce își risipea strălucirea în mare și părea cuprins de un moment de liniște. Depășeam Skandeia, orașul Kythere și Aiakes rămânea scufundat în reveria sa.

Nu s-a mai întâmplat nimic până când am intrat în strâmtoarea Malea, cam pe la locul unde se vede pe coasta lakoniană micul Nymphaion. 

Cineva a strigat. Nu era o navă de pirați, ci numai un cabotier greoi care se străduia să-și țină drumul drept în curentul puternic din strâmtoare. 

În apele îndepărtate de Samos, samienilor nu prea le e rușine să se comporte ca niște tâlhari. Am văzut și eu cu acea ocazie cu câtă ușurință vasele sunt întoarse, cercetate și scufundate. Când Polykrates a strigat abordarea, pe partea cealaltă pescarul s-a străduit repede să scoată plasa din apă, apoi să înalțe pânza. O coardă de arc a zbârnâit, o săgeată nervoasă l-a făcut să se răzgândească. Precis în locul acesta din Malea existau zvonuri că există un cuib de pirați doar că pirații eram noi, sau, cel puțin, tâlharii lui Polykrates, căci vâslașii se postaseră deja de-a lungul bordului ca arcași și Syloson și cei treizeci de Naxieni ai lui schimbaseră deja direcția și se poziționaseră astfel încât să strângă vasul la mijloc. Naxienii au retras vâslele cu zgomot.

Gelonos a sărit atunci în barcă, cu echipamentul său greu. Distanța care despărțea cabotierul de coasta lakoniană nu era mare dar skythul amenințător se găsea deja alături de el. Pescarul rămase încremenit o secundă apoi se aruncă în apă. Gelonos l-a privit cu mulțumire cum înoată înspre coastă. Cercetă apoi vasul.

— Vaze, pește afumat… privește, șefu!

Trăsese de sub bord o fetișcană. Gelonos o ridică, o întoarse. Își băgă brusc mâna în gura ei dând la iveală dinții albi. Fata îl mușcă atunci, omul scoase un mârâit rupt și o aruncă la pământ cu o lovitură grozavă de pumn. Apoi o luă sub braț, o întoarse cu spatele, se aplecă și-și băgă mâna sub tunica ei. Fata se zbătea și hoplitul o prinse de cozi. Fata urla imobilizată și dădu o lovitură cu piciorul scitului dar nimeri în jambiera acestuia. Îl mai lovi și brațul greu al mercenarului o făcu pe fată să se prăbușească. Odată la pământ îi ridică fusta și am văzut atunci dezvelită crupa frumoasă a unei adolescente bine făcute.

— Ce facem cu ea, șefu?

— E sănătoasă?

— Așa pare.

Au luat-o, au dat foc cabotorului. Pescarul era deja departe. Am luat iarăși vâslele și am dat drumul pânzelor înspre Gytheion. 

Așezaseră prizoniera lângă mine, pe bancă. Era frumoasă. 

— Nu sunt sclav, i-am precizat.

Nu știu ce m-a apucat. 

— Ce?

Am repetat: nu sunt sclav.

— Ai un tatuaj pe frunte ca sclavii aceia răufăcători.

— M-au prins la Aigina și de-atunci mi se spune că sunt sclav.

A privit cu atenție tatuajul de pe fruntea mea. Port acest tatuaj care mi-a fost imprimat de Aigineți, acest semn al țestoasei pe care-l imprimă pe sclavii lor, pe vite, pe monezile lor și pe orice altă proprietate.

— Ai un mic accent. De unde vine?

— Sunt Get.

— Unde vine asta, Get?

— În Thracia, la gura Istrului. Știi?

— În Thracia! Ești sclav!

M-am sprijinit pe bucata de lemne pe care o strângeam în mână și am vâslit câteva momente, numărând fiecare sacadă, într-o mișcare pe care o voiam perfectă și privind drept înainte. Îmi venea foarte tare să plâng.

— Nu sunt sclav, am zis. Eram oameni liberi înainte.

— Erați toți oameni liberi înainte.

Am continuat să vâslesc și pe moment eram chiar mulțumit că aveam lucrul acela de făcut, să vâslesc din toate forțele mele. Am rămas câtva timp închis în furia mea. N-am găsit altceva de spus:

— Ți-am văzut fundul.

— Și asta nu-i nimic, mi-a spus ea.

— Oricum, acolo unde mergi tu, nu ai să fii mai bine decât mine.

M-a lovit cu cotul. Mișcam toți vâslele în cadență, rămăsesem fără forță dar nu mă puteam opri, a trebuit să fac câteva du-te vino în gol. Din spate am auzit niște înjurături.

— Ce știi tu.

A spus și a păstrat tăcerea. Am tăcut și eu.

Soarele trecuse acum și se vedea portul Gytheion. E un orășel de pescari cu bărcuțe. Un singur vas mare ne-a salutat ieșind din port, erau Korintheni. Nu sunt încărcături mari de transportat de aici și, mai ales, nu există înspăimântătoarele nave ale Samosului. Câțiva pescari își deznodau plasele și asta era tot. Briza și apusul soarelui. Debarcând, Aiakes a trimis după Melanippos, un Lakedemaimonian pe care-l cunoștea căci făcuse cu el comerț pe vremuri. Cum anticipasem, i-a prezentat fata.

— Iată o captivă sănătoasă, Melanippos, fă-o sclava ta. Primește acest dar ca semn de prietenie. 

Mi s-a părut că Polykrates a aruncat o privire plină de ură înspre acest Melanippos. Dar acesta i-a primit în casa lui. Eu cu echipajul, am dormit în marile grajduri de pe proprietatea sa. După toate aceste zile de navigație, cu vântul sărat drept singur tovarăș, eram bucuroși să mâncăm cald.

Stăpânii mei nu au mai avut nevoie de mine zilele acestea, am rămas doar cu gândurile mele.

Doar, în momentul acela, chiar ziua următoare. Îmi veneau în minte fiecare cuvințel pe care ea mi-l spusese și îmi unsesem cu ulei palmele bătătorite de atâta vâslit. Îmi ziceam că nici nu știam cum o cheamă. Seara m-a trezit zgomote de-afară. Când am coborât l-am văzut pe Gelonos care își regăsesise o bandă din sciții săi. Sunt câțiva dintre ei care hoinăresc prin Lakonia. Au obicei să bea vinul fără să-l taie cu apă și fac gălăgie multă. La gura Istrului fac război raselor care îi înconjoară și care nu găsesc niciodată milă în ochii lor. Le-au făcut nedreptate perșilor atacându-i cei dintâi, măsurând rău nu atât diferența de forță ci faptul că popoarele din partea aceea a Asiei au fiecare obiceiurile lor. Căci de altfel Sciții ar fi rasa cea mai puternică a lumii dacă ar fi uniți. Făcuseră un foc mare în mijlocul curții și cântau.  Erau din acei Sciți nomazi care se pretind legați de Lakedaimonieni prin faptul că regii lor descind și ei din Herakles. 

Atunci s-a întâmplat: pe când treceam printre grajduri am văzut fata întinsă pe paie și legată de stâlp. Sciții cântau zgomotos alături, nimeni nu se uita. Am scos îndată pumnalul și am tăiat sfoara groasă de cânepă. Era noapte afară. Ea m-a privit repede, de asta sunt sigur, în ciuda întunericului. A ieșit. A fugit.

Eu am rămas locului, trist. Tot nu știam cum o cheamă. Nu știu dacă în cele ce urmează Melanippos s-a plâns lui Aiakes de fuga sclavei, n-am mai auzit nimic. Tot ceea ce știu este că Aiakes, moșneagul, se simțea rău și nu voia să vadă pe nimeni.

Zilele acelea le-am petrecut fără să fac mare lucru. Am hoinărit prin oraș, m-am gândit la fată, am privit cum se întorc perscarii de pe mare. Am ascultat povești despre pirații din Kythera și despre vizita așteptată și temută a stăpânilor lor Sparțiați.

Într-o seară, în timp ce mă plimbam, m-am oprit în locul în care patru lămpi care ardeau indicau o intrare. Am auzit înăuntru hohote de râs. Acolo se găsea un kapeleion al unui anume Khrysion. M-a primit și mi-a explicat: stabilimentele acestea în Lakonia au întotdeauna două intrări, de-o parte și de alta a casei. În felul acesta, îmi explica, în timpul controlurilor de către Sparțiați, convivii pot părăsi repede și fără pericol taverna ieșind prin spate căci Sparțiații nu admit alt fel de a bea împreună decât împrejurul meselor lor comune. Heloții urăsc mesele comune ca și tot ce este propriu-zis Sparțiat sau care să fie cât de cât legat de Sparta. Când stăpânii lor nu sunt prezenți, ceea ce este cazul celei mai bune părți a anului, locuitorii Gytheionului își urmează propriile obiceiuri. Beau un vin destul de bun și bere fără măsură. 

Am intrat și m-am așezat la masă. Khrysion a vrut să știe dacă am bani. Am arătat bănuțul și mi-a trântit o halbă din cidrul acela pe care-l numesc brytos și care miroase a mirodenii.

— Ține, străine.

A spus și a băgat banul în buzunar. Am rămas singur la masă, gândindu-mă la nefericirile mele. Îmi spuneam că nu sunt sclav. Sunt străin. Ceea ce este același lucru, asta așa e. Oricum, după ce îmi spunea mama, nu eram sclavi înainte. Nu știu. Nu mai știu. Îmi amintesc doar vag istorisirile ei, nu le-am notat niciodată cu grija unui hieromnemon dar e clar că din poveștile acelea care m-au impregnat îmi țâșnesc imagini desperecheate, din când în când. Astfel mi-aduc aminte de legende despre pirați care mișună în jurul insulei Leuke, de la gura Istrului, acolo unde se odihnește Akhilleus, războinicul de la Illion. Cidrul începea să mă ia de cap. Tatăl meu se împotrivise, se pare, îl prinseseră și i-au rupt mâinile. Fusese vândut Grecilor. Era adevărat sau era o poveste pe care oi fi citit-o în altă parte? Am crescut singur în mlaștinile Heraionului recitând versuri. Nu știu unde încetează poveștile mamei mele și ale femeilor Thrace și unde încep cele ale poeților. Zei uranieni, istoria mea este istoria lumii! Dar ce e sigur e tatuajul acesta pe care-l port în frunte acum, țestoasa Aiginetă. Am sfârșit deci prin a deveni sclav. Dau la vâsle, aduc apă la Samos, mă ocup de casa lui Polykrates, a fraților lui, Syloson și Pantagnotos și a tatălui său, Aiakes. Trebuie să faci ceva pe lumea asta.

Sunt sclav, deci, mi se pare. Am o capacitate să ignor realitatea cum puțini alții au. Sunt tratat ca un sclav, frecventez sclavi. Nici nu-mi plac, mereu gata de cele mai scârboase compromisuri pentru un obol sau pentru o nimica toată de plăcere. Uneori îmi pare că nu îmi place nimic din tot ce mă înconjoară. Cât despre dulcea țară a mamei ele, nu am cunoscut-o. Am impresia că trebuie să aibă lungi văi verzi și nu știu de ce îmi vine în cap că trebuie neapărat să fie multe albine acolo, vara. Poate mi-a zis ea, văd un cer albastru dincolo de o sită de albine bâzâitoare. E frumos, e tăcere multă în satele acelea, ca într-o țară uitată de violență.

O mințisem deci pe fată. Dacă am mințit, Phalanthos, nu mă judeca prea tare. Eram de fapt sclav, eram, e clar ca bună ziua. Nu înțelegeam cum e posibil, dar eram sclav. Ea era frumoasă, pe de altă parte, nu puteam să-i spun adevărul. Zic frumoasă pentru că e un cuvânt obișnuit, dar nu e decât un cuvânt. Atât despre fata aceasta. Nu știam nimic despre ea, de unde era. Cum se poate să fii așa frumoasă, pe pământ? Trebuie să fie oameni care respiră același aer cu ea, care îi vorbesc, cine știe? Și eu îi vorbisem. Cuvintele mele. Cu ea. E teribil. Cine știe unde e, dacă mai e în viață. Chiar atâta despre ea. 

Nu, nu sunt sunt sclav. Chiar nu sunt. Ba da. Sunt. Devin cu fiecare zi care trece mai sclav. Poate că sunt. E vina lor. Cu urma asta vizibilă în frunte, cu țestoasa aceasta imprimată de blestemații de Aigineți. Am să-mi pun un fes pe cap. 

Se strânsese lume împrejur. Observasem deja că Heloții din Lakonia au, aproape fără excepție, un deget sau altul lipsă la mână; uneori lipsesc chiar mai multe și am văzut cu ochii mei ciungi cărora le lipsea palma întreagă. De altfel mi s-a confirmat că existența oamenilor cu mâna tăiată până la cot nu e rară. Dacă mă gândesc bine, nu-mi aduc minte să fi văzut unul singur care să aibă mâinile întregi. Totuși nu pentru că sunt leproși, sunt vii și sănătoși, se ocupă cu pescuitul și cu cultura pământului pentru stăpânii lor. Vorbesc dialectul acela dorian pe care nici acum nu prea-l înțeleg bine. Cineva la dreapta mea urla ceva, altul îi răspundea printr-un urlet și mai grozav. Clar, n-aveam cum să înțeleg. Era cald, curgea cidrul, urlau toți și se strâmbau și înjurau astfel când Hermes, domn de Kyllene, a intrat în tavernă,  aproape pe neobservate. S-a strecurat în tăcere prin aglomerație, privind într-o parte și în alta. A trebuit să împingă puțin din coate, să-și facă loc printre petrecăreți și s-a așezat la masa noastră, strâns din ambele părți, fără să scoată vreo vorbă. Ținea în mână o țestoasă pe care a așezat-o pe masă. Asculta. Cineva i-a trântit o pintă de bere alături. Divinul fiu al lui Zeus l-a privit surprins și a vrut să-i mulțumească fără să prea știe cui. Omul din stânga sa, cu ochii mari, comenta ceva scuipând și lovind cu pumnul în masa din lemn greu și crestată și se ștergea la gură. Hermes a țuguiat atunci buzele, ca din politețe, să soarbă puțin. Și-a stăpânit cu greu o strâmbătură. Țestoasa și-a scos piciorușele și capul și privea acum spectacolul uimită. Eu, ca străinul, tăceam. Unul din vlăjganii ciungi din dreapta mea îmi zisese ceva. Neînțelegând ce zice, l-am întrebat la rândul meu, arătând spre mâna sa: de ce asta? Dar, cum se vorbea foarte tare împrejur, l-am auzit doar cum râde cu zgomot, cu dinții sparți și ochii strălucitori, roșu la față, mi-a arătat mâna ciungă mișcându-și singurele două degete care rămăseseră articulate. M-am uitat în jur. De sub pleoapa lui Hermes curgea o lacrimă. Mi-am șters și eu ochii. Obișnuințe de sclav, fir-ar.

Am rămas cu Aiakes, la Gytheion, trei zile și trei nopți. Când s-a hotărât că putea să-și continue drumul, a căutat niște cai buni de drum. Melanippos ni i-a adus în fața hanului, cu un măgăruș, pentru bagaje. Dis-de-dimineață am pornit spre Sparta. Aiakes se ținea cu greu în șa. 

 

< Pytho 1.4 [copilăria pe lângă Heraion]

Pytho 2.2 — [la Sparta] >

 

Pytho în românește