Geto-daci și geto-goți
Strabon nu se hotărăște să vorbească despre geți sau despre daci și ce termen să folosească. Ezită și el însuși ne transmite dubiile sale, legate de acești termeni. La începutul paragrafului despre daci (Geografia, cap 7.3), ne spune că grecii considerau (notăm trecutul) că geții fac parte dintre traci, diluând deci identitatea get-trac – iar la sfârșit – poate auto-edificat de raționamentul construit – că dacii și geții vorbesc de fapt aceeași limbă.
Faptul că dacii și geții sunt dacă nu interschimbabili, la Strabon, este și sprijinit de obsevația că dacii s-ar închina lui Zalmoxis, deci ar urma cultul observat de Herodot cu 400 de ani înainte (Strabon scrie probabil puțin înainte de anul 0).
Oricum, nu putem să nu observăm că Herodot nu menționează nimic despre vreun popor numit daci (și nici contemporanii lui greci), și că Strabon însuși încearcă să-și potrivească cele două noțiuni în cap recurgând la cele două etnonime transformate în prenume de sclavi, Geta și Daus. Ni-l aduce în scenă și pe Menander, poet dramatic ce-și revendică originea getă și care ne spune că geții sunt poligami și se laudă și el puțin cu acest aspect.
Același popor dacii și geții? De ce nu. Strabon însuși nu pare să nege ipoteza, dar nici să o confirme prea tare și, în afara existenței celor două etnonime separate, putem presupune ce dorim în lipsa documentelor, – putem presupune că dacii se găseau în Transilvania încă din vremea lui Herodot fără ca acesta să știe și să raporteze ceva despre ei, putem presupune că s-au stabilit ulterior (400-500 de ani între relatările respective ale lui Herodot și ale lui Strabon sunt suficient pentru schimbări majore în configurația unui teritoriu dealtfel cunoscut pentru găzduirea de migrații așa cum era teritoriul actual românesc în perioada antică). Putem prespunune atâtea scenarii pe cât ne permit puținele date pe care le avem.
Dar de un lucru trebuie să ne ferim: să nu ne facem că nu vedem anumite lucruri.
Strabon vorbește de daco-geți, iar Iordanes, istoric got trăitor și scriitor în secolul VI e.n (în vremea lui Iustinian), scrie o carte de istorie a goților pe care o intitulează nu Gotica ci Getica.
Puțini istorici români relevă aceste aparent incongruente detalii. Preocupați să dovedească, cerului, îngerilor, dar mai ales ungurilor, că românii se trag din daci, și după calapodul francez, așa cum din galo-romani au descins francezii, din daco-romani – românii (adică populația daco-getică romanizată s-ar fi transformat ușor-ușor în românii de azi). De ce nu. Dar ce încercăm să arătăm aici este că, preocupați de a apăra această agendă politică a continuității, istoricul român își potrivește niște ochelari de care nu are neapărat nevoie, ochelari care îi provoacă suficientă miopie pentru a ignora detalii semnificative, ca ecuația iordanică „got”-„get”, sau ca asemănările semantice, de fond, dintre română și albaneză care trebuie și ele explicate.
Pentru că pare că mai mulți scriitori antici ce raportează populații tind să identifice populațiile „noi” cu eticheta de get. De ce? Erau geții suficient de celebri, listați fiind de Herodot ca „cei mai viteji și mai drepți dintre traci” pentru a fi promovați în clubul națiunilor frecventabile ale vremii? Menandru se declară „mândru” că este din acest neam, ceea ce indică un anume status. Erau geții cu adevărat suficient de importanți pentru a impune măcar o sinteză culturală, de vreme ce și dacii, identificați de Strabon cu geții, dar și goții, 300 de ani mai târziu, identificați și ei de Iordanes de data asta cu geții, – par a se închina cultului zalmoxian?
Geto-goți?
La Herodot, getii sunt specificati a parte fata de traci, ca cei mai viteji și mai drepți dintre traci, dar ne putem intreba ce anume produce specificitatea lor. Probabil, interesul particular al lui Herodot rezidă în unicitatea adversității gete față de perși în raport general cu lumea tracă ce își deschide porțile cetăților și se pleacă împăratului pers – atitutudine care îi proiectează pe geți în posibili aliați ai grecilor în fața Persiei. Posibil ca din acest motiv Herodot sa se opreasca mai în detaliu si asupra culturii gete și religiei zalmoxiene pe care o indica a fi influentata de lumea Ioniei, de teoriile pitagoriciene. Mai departe, la Platon, in Republica, în primele paragrafe, vedem cum tracii participa la un festival grecesc de la Pireus cu specific trac. Asadar tracii apropiati pot fi presupusi ca relativ sedentari si elenizati pe modelul civilizatiei vecine si, mai departe, putem presupune, ceeea ce ne va ajuta in continuare, un nomadism sau seminomoadism al getilor in raport cu tracii mai apropiati, probabil mai elenizati.
Seminomadismul getic este sprijinit si de marturiile lui Ovidiu care, in Tristele pontice, ne lasa o teama de salbaticii sarmati si geti. Imaginea se potriveste unor populatii nomade sau seminomade, purtatoare a unei anume ostilitati fata de civilizatie/sedentaritate.
Un al doilea element al sistemului de ecuatii provine din Getica lui Iordanes. Faptul ca Iordanes, pe la jum. sec. 6 scrie o carte de istorie a gotilor intitulata Getica nu e fara partea ei de interes. Contopirea celor doua concepte poate fi explicata printr-o atitudine antichizanta in care populatia gota, fara sa beneficieze de o prea buna vedere din partea establishmentului roman, (nu uitam ca Roma fusese supusa de goti inainte de anul scrierii Geticei si timp de secole persista ceea ce Gibbon numeste the Gothic war) – poate ecuatia get-got reflecta o simbioza, o traire impreuna, a doua populatii cu caractere comune poate, legate de un anume aspect „barbar”, „seminomad”.
O mica nota spre faptul ca intre prima mentiune a getilor de catre Herodot, datata aproximativ 430BC, anul aprox al redactatorii Istoriilor, si Getica lui Iordanes, o lucrare elaborata in jurul anilor 550 AD, exista un interval de aproape un mileniu. Intr-un mileniu, etniile se schimba, isi evolueaza traditiile, cunosc situatii politice complicate, chiar si limba se poate schimba.
Stabilirea goților
Una din problemele principale ale ipotezei unei continuități între daco-geți romanizați și români este stabilirea goților în spațiul carpato-danubiano-pontic începând cu a doua jumătate a sec III al erei noastre. Problema este cu atât mai acută cu cât este regalmente ignorată de mai toți istoricii români.
Să citim puțin istorie în Gibbon, Decline And Fall of the Roman Empire. Gibbon ne spune cum Aurelian înfruntă o invazie gotă de la nord de Dunăre în 271. Situația este particulară: vestul imperiului, adică Galia, Britania și Iberia fac secesiune sub autoritatea unui anume Tetricus. Estul, sub autoritatea unei regine palmyriene Zenobia, la fel. Aurelian se vede până și în inima traco-italico-greacă amenințat de invazia gotă. Strânge legiunile disponibile și îi înfrânge pe goți, adică îi trimite la nord de Dunăre. Gibbon ne spune explicit că cea mai importantă clauză a păcii era subînțeleasă: cedarea Daciei. Lucrul acesta este trecut cu vederea de toți istoricii români. Asta înseamnă că în 271, anul retragerii aureliene, prețul păcii, adică a respingerii goților la nord de Dunăre este cedarea provinciei nord-dunărene ceea ce echivalează cu o semi-înfrângere, sau semi-victorie, oricum a salvării Traciei și a frontierei Dunării cu prețul cedării Daciei nord-dunărene.
Lucrul acesta înseamnă și că în 271 Dacia era deja cuprinsă de goți. Dacă cineva își imaginează că Aurelian înfruntă armata numeroasă a goților cu mai puțin decât totalitatea trupelor sale, în condițiile în care atât vestul cât și estul sunt pierdute și se joacă practic totul sau nimic, dacă cineva își imaginează că la Potaissa Turda și la Apullum staționau liniștite regiunile Macedonica și Gemina în timp ce Aurelian se dădea de ceasul morții încercând să respingă invazia gotică, îi urăm bun venit pe lume. Cel mai probabil, când se semnează pacea aceasta, și deci se acceptă pierderea Daciei nord-dunărere, retragerea militară dar și civilă vor fi avut deja loc.
Un aspect des uitat este crearea unei provincii sud-dunărene, numită tot Dacia, probabil cu locuitori retrași din Dacia nord-dunăreană. Cu capitala la Naissos, oraș în care s-a născut și Constantin cel Mare, împăratul roman care mută în 313 capitala la Constantinopol-Bizanț.
Așezarea goților în spațiul României de astăzi este deci o realitatea trecută cu vederea de istoricii români și nu este de mirare că fantomele unui trecut tendențios interpretat ne bântuie și astăzi. Autori de geniu ca Eminescu și Coșbuc, cu Strigoii și Regina ostrogoților, introduc aluzii către realitate. Însă până istoria nu spune lucrurilor pe nume, ficțiunea și lirica nu pot ține loc de istorie.
Se poate data prezența gotică între anii aproximativ 250 și 380. După 380, în urma câtorva invazii, Alaric supune și Roma și își restabilește națiunea în sudul Franței, în regiunea Toulouse. Acest răstimp alcătuiește aproape un secol și jumătate, și a ignora forța gotică care a staționat atâta timp în actuala Românie și care a sfârșit prin a învinge însăși Roma – este o eroare.
Teoria standard este că daco-romanii s-au perpetuat și barbarii au venit și au plecat. Apa trece, pietrele rămân. Teoria este pioasă dar trebuie dovedită. Un autor antic spune că populația dacă a fost secătuită de bărbați după războiul din 105-106. Marc Aureliu, ca anecdotă, trimite o scrisoare unuia dintre generalii săi în care îi spune cum trebuie să se comporte ostașii: aflăm astfel că legionarii trebuie să se comporte exemplar, ca niște asceți în timpul păcii și să-și dea drumul numai la război. Cei care își imaginează deci că un imperiu sclavagist, dispune cu delicatețe de femeile învinse ale unui neam care îi face război până la moarte, și căruia îi decimează populația masculină – nu a participat la prea multe războaie.
Sigur că nu putem dovedi eradicarea dacilor și nici nu ne propunem așa ceva. Dar a susține o prea densă și neatinsă populație dacică după 106 e.n. este o afirmație ce trebuie dovedită foarte serios și nici mărturiile despre sclavii daci și nici completă înfrângere a dacilor lui Decebal nici atitudinea generală a imperialității romane în fața popoarelor barbare învinse – nu pot aduce vreun sprijin.
A susține o ipoteză a unei populații daco-romane este mai degrabă ceea ce numesc francezii un voeux pieux, o bună intenție de a lega o relație ideatică cu o națiune vitează din trecut. Ea este posibilă, dar nu este susținută nici de textele vechi, nici de realitatea limbii române care nu are decât incerte și infime proporții de cuvinte posibil dacice – care pot de altfel proveni și din alte locuri.
Pe de altă parte, faptul documentat că goții au staționat în actuala Românie între 250-380 e.n. este aproape o certitudine. Invaziile gotice la sud de Dunăre sunt repetate, alcătuiesc ceea ce numește Gibbon, the Gothic war și se termină de altfel la sfârșitul sec IV cu capturarea și umilirea Romei. Aceasta arată faptul că populația gotică era consistentă și războinică. Pe de altă parte, vocabularul românesc nu cuprinde niciun cuvânt cu certitudine germanic vechi. Acest fapt nu sprijină în niciun fel vreo proximitate spațială a celor două civilizații. Dacă lucrurile sunt așa cum își imaginează istoriografia standard, cea a unor năvălitori dominanți ce structurează temporar populații de fond daco-romane, ceva importuri gotice vor fi trebuit să rămână. Dar ostilitatea romano-gotică este o constantă a raporturilor celor două națiuni și ea nu își găsește decât totala reflectarea în lipsa de cuvinte cuvinte germanice vechi în limba română: contactul între goți și proto-români a fost minim sau inexistent.
Da, există acel Ego, Zenobius, votum posui, găsit în jud Sibiu datat în sec 3. Da, el este un ornament creștin și este asociat de unii istorici români cu o populație daco-romană creștinată. Nu văd de ce nu ar putea fi un Zenobius trăitor printre goți sau alte națiuni. Să nu uităm că goții înșiși se creștinează și trec la arianism în cursul secolului 4.
Concluzia pe care vreau să o degajez este că etnogeneza românească poate fi imaginată și altfel decât până acum. Dacă spațiul românesc de astăzi este într-adevăr o Goție a secolelor III și IV e.n, atunci înseamnă că proto-românii au un areal de formare care nu este neapărat cel al Daciei nord dunărene.
Dacă trebuie neapărat să ne dăm cu părerea și să avansăm o ipoteză, cel mai probabil este ca etnogeneza românească să cuprindă influxuri din întreaga regiune estică a Imperiului roman, adică din Pannonia, Dacia, Tracia, Moesia, Iliria, Grecia însăși. Și, în urma unor dinamici populaționale complexe, ai căror vectori fundamentali nu îi deținem neapărat, dar care trebuie să țină cont de stabilirile masive de slavi din sec 6 și care lasă urme indelebile în inima vocabularului românesc, – aceste populații, se vor fi scurs ușor-ușor spre Panonia-Transilvania, și, ulterior, poate, impactului unguresc și mongol, și înspre spațiul extracarpatic.
Însă a susține o continuitate daco-romană fără greș din vremea lui Decebal până astăzi se lovește de evidența unei prezențe gotice masive demografic în secolele III și IV.
Non sanz droict 