Schiță de argumentar.
Intro: dorința de a se prezenta ca autohtoni, teoria geto-dacilor romanizați persistenți într-un spațiu sub controlul, timp de secole, al altor națiuni – corespunde cel puțin și unei agende politice în care autohtonismul este instrumentalizat în scopul justificării posesiei Transilvaniei, mai degrabă decât concluzie a textelor istorice.
Excluderea lui Rossler totală din rafturile librăriile, lipsa unei traduceri românești, de peste 100 de ani, arată și o atitudine emoțională față de ipoteza migraționistă.
— Petru (@ptrdim) October 14, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
Ne interesează să găsim argumentele în texte cum că românii ar fi fost nomazi sau seminomazi înaintea așezării voievodatelor.
Sunt un număr de motive pentru a pune la îndoială recitul național al etnogenezei. Fără legătură directă cu seminomadismul protoromânilor, o incursiune în posibila legătură cu celții a populației dace ne arată deosebita fragilitate a recitului formativ național:
1. Posibila legătură a dacilor cu celții
Argumente:
a) Politica pro-Pompei și anti Cezar (cuceritor al Galiei) a lui Burebista. Cezar subjugă Galia și este primul dintr-o serie de conducători romani ce așează imperialitatea. Dacii se disting între alte popoare mărginașe ale Imperiului roman printr-o constantă ostilitate către această imperialitate. Faptul că imperialitatea romană, tradiția lui Iulius Cezar mai exact, este luată în vizor, mai mult decât vreo ostilitate etnică, este dovedită de faptul că Dacia lui Burebista îl susține pe Pompei în fața lui Cezar. Or Pompei nu se distinge de Cezar decât prin calitatea lui de adversar. Deși asociat îndeobște cu Republica, Pompei este cuceritorul unei bune părți a Asiei mici și a zonei siriene/palestiniene. Imperiul roman datorează, teritorial, lui Pompei, cel puțin cît lui Iulius Cezar. În aceste condiții, a îl singulariza pe Iulius Cezar drept inamic al dacilor, indică o agendă comună cel puțin politic, dacă nu de-a dreptul etnică, a dacilor și galo/celților.
— Petru (@ptrdim) October 14, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
b) Alt argument vine de la Strabon care pomenește în 7.3 lupta de dominație a dacilor cu Tauriscii și Boioi, două triburi celte și alianța lor cu Scordiscii, un trib de „galatae” / gali. Aceste conflicte/alianțe cu triburi galo/celtice pot căpăta un sens nou în situația unei reglări de conturi „interne” între triburi asociate sau cumva legate etnic, așa cum era cazul majorității orașelor grecești, într-o perpetuă și schimbătoare dinamică de alianțe și inimiciții.
c) Există o migrația a galatenilor, populație în perioada elenistică aprox 279 BC. Orașul Galați în România, fără nicio certitudine, indică și posibila ascendență etimologică la numele galaților, trib galo/celt. Poate această barieră aproximativă elenistică a anilor -279 marca și așezarea dacilor? Lucrul ar explica absența lor din povestea lui Herdot (-430) dar prezența lor la Strabon (aprox 0AD).
Strabon, în secolul lui Caesar/Augustus îi prezintă pe daci ca pe un pericol real, iminent și endemic, se simte că vorbește de o problemă greu de rezolvat, de altfel propune un atac folosind un oraș repertoriat în Geografia (ref), așezat undeva în Balcanii de Vest, convenient, pe trei râuri, argumentează el, ceea ce ar ușura logistica atacului armat).
3. Chestionabila asociere a geților cu dacii.
— Petru (@ptrdim) October 14, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
– Recitul standard asociază geții cu dacii și îi consideră aceeași populație, autohtonă dintotdeauna și romanizată și persistentă.
– punct de analizat: religia zalmoxiană partajată de geți, daci și goți?
– Herodot (~430bc nu menționează nimic despre daci. ). Nu numai Herodot ci întreaga literatură greacă clasică, nici Tucidide, nici Platon nici alții. De exemplu Platon reia și dezvoltă în Charmides detaliile despre Zalmoxis însă nu șoptește nimic despre vreun dac. Strabon însă da, în jurului anului 0, Iordanes, numește numai Dacia.
Există argumente contra:
– Strabon 7.3.2 „now the greeks used to consider the Getae were thracians”.
– Iordanes: ecuația got-get. Getica în loc de Gotica. Iordanes îi numește pe toți ancestorii pămîntului got, „goți”. Geții sunt goți, dacii sunt goți, tracii sunt goți. Goți suntem cu toții până la urmă. Pentru Iordanes, Buruista (Burebista) e got și el, și practic orice ancestor care a trăit vreodată pe locul populat în timpul lui de goți, adică și România actuală dar și Bulgaria și Ungaria. Logica este probabil aceeași cu cea prin care Belgia, țară modernă este numită cu etnonimul vechi al unei populații antice. Însă această „gotizare”, probabil forțată, a întregii istorii cunoscute lui Iordanes ne obligă să observăm atașamementul noțiunii de „got” față de teritoriul în chestiune (de vreme ce toate figurile istorice sunt repertoriate drept gote). Logica nu este foarte străină și nici foarte îndepărtată de cea a istoricilor moderni români care văd în tot ce s-a întâmplat pe teritoriul actual al României – inclusiv în provinciile a căror apartenență la statul actual român are o forță mai mică decât cea a unei absolute necesități istorice – ca fiind istorie a românilor, în ciuda evidențelor că secole întregi și succesiuni de autori menționează drept actori ai istoriei carpato-danubiene alte națiuni decât cea română. Chiar dacă Iordanes ne vorbește de războaie între gepizi și huni, chiar dacă alți autori pun în scenă alți conducători și alte națiuni decât cea română, istoricul român presupune cu bună credință că trebuie să fi existat ceva-ceva vlahi sau români, pitulați, ascunși prin tufișuri, urcați la munte, retrași din istorie, forță tăcută a pământului care astăzi se numește România.
Prezența vlahilor sau a românilor nu este imposibilă, însă ea trebuie mereu argumentată, mereu redemonstrată. O populație pasivă, care să nu aibă aport politic în războaie și evenimente este foarte rară, cu atât mai mult cu cât vlahii/românii nu au vreun caracter particular de pașnic. Lucrări care nu pomenesc pe români ca actori ai istoriei nord-dunărene, nu exclud posibilitatea unei forțe tăcute retrase din istorie, la munte sau oriunde vor istoricii noștri; această prezență trebuie însă demonstrată. O lucrare care vorbește despre cutare populație nomadă, poate că are în fundal și români; dar poate că nu; câtă vreme nu îi numește, prezența lor trebuie demonstrată.
— Petru (@ptrdim) October 10, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
Ce ar înseamnă dacă dacii ar fi fost celți sau înrudiți cu celții sau galo/celții? Nu mare lucru în sine. În fond dacii, în ciuda dorurilor primordiale insuficient adăpate de filme și ficțiune istorică credibilă, sunt doar o populație antică.
Implicațiile, mai degrabă decât datul în sine al etnicității dacilor pot fi de particular interes. Dacă s-ar putea dovedi cu certitudine că dacii ar fi celți, s-ar putea alimenta mai departe o depărtare între etniile respective ale geților și dacilor. Deja Strabon diluează tracitatea geților spunându-ne la 7.3 că „pe vremuri, grecii considerau că geții ar fi traci”. În plus, ne-am pune probleme din ce înce mai serioase dacă noțiunea de geto-dac are vreun sens mai autentic decât pura asociere temporară politică eventuală a două popoare/etnii/națiuni.
În cazul în care geții, care sunt confundați și de Iordanes cu goții, sunt confundați cu dacii, putem decela un scenariu în care dacii se așează mai târziu decât descrierea lui Herodot a geților ce se opun invaziei perse. Așezarea acestor celto-daci ar putea fi de altfel localizată cu aproximație în perioada elenistică folosind cunoștințele pe care le avem despre migrația galatenilor.
În final, diluarea asocierii între geți și daci, repune problema recitului național al geto-dacilor romanizați și persistenți. În plus, o descoperire arheologică datată în antichitate și etichetată fără dificultate „geto-dacă” – trebuie reconsiderată. Categoriile istorice trebuie nuanțate și perfecționate.
Trebuie de asemena cântărit în ce măsură idea continuității daco-romane nu este un simplu calc (copie) pe modelul francez al galo-romanilor. Deși modeluri (patternuri) istorice pot fi detectate în locuri diferite, ele nu sunt necesare. Doar pentru că în Franța galo-romanii au devenit francezi, nu înseamnă că și în estul românesc daco-romanii au devenit români sau că noțiunea de daco-roman are vreun corespondent în realitatea diacronică. Acest efort necesită reparcurgerea paginilor de istorie națională în momentul creării acestei ipoteze a continuității daco-romanilor.
4.
Stăpânirea gotică între 270-380, goții populație densă, prob. sub 1 milion, Claudius în scrisoare către Senat Roman se plânge de trei sute de mii de războinici cf. Gibbon.
Iordanes: gepizii iau Dacia de la huni. Cum putem imagina o Dacie cu gepizi, huni și populație vlahă/proto-română pe deasupra?
Iordanes: populații „migratoare” cer Imperiului Roman ~450ad provincii.
— Petru (@ptrdim) October 14, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
Kogălniceanu: păstorul român de la munte este o iluzie. În timpul stăpânirii migratorilor, așezări montane trebuie să lase urme arheologice, altfel imagine poetică fără suport real.
— Petru (@ptrdim) October 10, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
Ana Comnena, Alexiada: vlahii sunt o oaste de munteni independentă, războinică.
„Între timp cumanii aflaseră de la vlahi trecătorile prin munți” (X.III) https://textbase.scriptorium.ro/comnena/alexiada/cartea_a_x_a/iii
O concluzie aproape certă este un secundariat al populației latinofone balcanice și posibil un aspect seminomad. Vlahii se află în corespondență cu cumanii, aspect relevat de Djuvara, conivență ce poate indica similarități de organizare socială. Însă cunoașterea drumurilor montane poate indica și o retragere din prim-planul rețelei de drumuri.
Întrebarea însăși a unei populații latinofone care, din purtătoare a dialectului dominant al zonei balcanice (latin), devine secundară într-un spațiu slavo-grec, – această
— Petru (@ptrdim) October 14, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
În cutare document, vlahii sunt desconsiderați, ca nomazi, de către populațiile stabile din Ragusa cu care fac comerț. Dialectica transformării unei populații vorbitoare de idiom latin, originar sedentară, în populație cu tradiții nomade sau seminombade nu este fără partea ei de interes.
Istoric, raportul special al zonei estice/ortodoxe cu creștinismul, mișcare de rezistență la imperialitatea romană, trebuie să ne ofere niște linii directoare legate de principii de organizare inițială a populațiilor ce derivă din idiomul latin.
— Petru (@ptrdim) October 10, 2022https://platform.twitter.com/widgets.js
Lucrări precum Tanasoca Nicolae Serban, Bizantul și românii ilustrează deosebit de bine acest punct de vedere. În introducere, autorul este gata să confiște titlul de roman imperiului bizantin, pe criterii lingvistice, și să-l acorde vlahilor deși remarcă și subliniază faptul observat de un număr de scriitori bizantini al faptului că vlahii sunt (des)considerați ca barbari, numiți cu exonimul vlah, în ciuda limbii latine care făcea obiectul puținor anchete filologice la vremea respectivă. În loc să acorde credibilitate acestei particularități proto-române a unui seminomadism care îi pune pe vlahi în contact cu cumanii, cu bulgarii, acest tip de autori cedează dorinței pur proiective de a alcătui un recit național anacronic și pro-latin, în ciuda evidenței adoptării și persistenței ritului grec ortodox, relațiilor seminomade cu alte popoare nomade; autori ca aceștia insistă într-o pur proiectivă dorință originară a acestor populații de a propaga o fragilă sau inexistentă tradiție culturală latină care nu este reflectată nici în slaba/inexistentă producție culturală nici în alte manifestări decît, parțial, strict în aceea a limbii.
O atitudine mai onestă în care realitatea descrisă de cronografii bizantini a unei posibile nomadizări și integrări a populației vlahe între barbari ar fi mult mai productivă pentru că ne-ar debarasa de imperativul unui discurs național pro-latin, anacronic la vremea respectivă, și ar produce puneri în lumină și vederi mai pline de sens și de detalii pentru primele secole ale poporului român.
Fragilitatea acestor poziții motorizate de ce am numi azi wishful thinking reiese și din fragmente ca acestea: „trebuie să recunoaștem, că în perioada protobizantină, purtătorii de cuvânt cei mai autentici ai ortodoxiei nu au fost episcopii constantinopolitani, ci pontifii romani”. Creator de inovații teologice în parantezele pe care și le ia de la obiectivitatea istorică, dl Tanașoca ne arată că adevărata ortodoxie provine de fapt de la Roma și ne indică faptul că în perioada protobizantină (căci dacă „bizantin” ar însemna secolele VIII-XII, „proto-bizantin” nu poate însemna decât secolele V-VII, secole în care Roma decade, sub atacuri și stăpânire gotă și urmează o pantă relativ descendentă îndeobște categorisită drept căderea imperiului roman) – în aceste secole „protobizantine” deci, pentru a urma propria sa terminologie, autenticii propovăduitori ai învățăturii lui Hristos sunt pontifii romani mai degrabă decât episcopii răsăriteni. Deși o primă privire nu poate detecta decât naivitate în acest tip de discurs, în realitate spusele dlui Tanașoca pot revela un înțeles neașteptat: în momente de decădere totală, așa cum era Roma sub stăpânire gotă în secolele „protobizantine”, este posibil, în adevăr, în lipsa sau scăderea documentelor și a importanței istorice, ca discursul creștinilor din acest fost centru al lumii decăzut să fi căpătat accente de neașteptată sinceritate și autenticitate, cum se întâmplă deseori în vremuri de restriște. O fi având dreptate deci dl Tanașoca, cine știe.
Cartea lui Tanașoca nu are numai neajunsuri. Ea insistă bine pe legătura între populația latinofonă proto-romînă originară și biserica din Illyricum. Această asociere, împreună cu studiile lui Hasdeu (aici și aici) legate de posibila prezență a proto-românilor în Pannonia în perioada pre-hungarică, pot da indicații asupra unor posibile origini a cîtorva din fibrele majore ale populației românești contemporane. De remarcat că, spre deosebire de alte națiuni, fibra latinofonă poate fi multiplă, ea provenind dintr-o populație fost majoritară în Balcani – nimic nu ne împiedică să presupunem că mai multe nuclee latinofone, din multiple zone, din multiple plaje temporare, se vor fi aglutinat în românitatea modernă.
„biserica din Illyricum de care atârna probabil întreaga romanitate dacă” Tanașoca, p. 16. Până în sec. 6, când intră în dependență canonică de Constantinopol.
„creștinismul românesc, cum o arată lexicul, este în toate graiurile, dialectele, latin și roman”. – „cum susține Xenopol… introducerea cultului slav la noi… intervenția statului bulgar… printr-o decizie politică, brutal aplicată. Caracterul de superstrat al influenței slavo-bulgare … cuvintele slavone privesc ierarhia, și teologia speculativă. Fapt semnificativ, mai târziu, acest superstrat va fi înlocuit cu unul grecesc”.
„pentru a scăpa de primejdia încorporării în regatul apostolic maghiar.” – opțiunea pentru ortodoxie poate fi o opțiune politică pentru a evita mixul maghiar.
„românilor li s-a creat” – naivitatea, neînțelegerea fundamentală. românii ca obiecte ale istoriei, „li se face”, „li se ia”.
De ce vlah și nu român
Întrebarea de ce populațiile latinofone din care se revendică românii astăzi sunt numiți și de greci și de slavi și de unguri și de germanici prin derivate din vlah și nu din roman, nu este privită cu o suficientă doză de uimire de istorici.
Ea nu este o normalitate, și a nu fi sensibil la incongruitatate înseamnă a rata posibil importante aspecte formative ale populației latinofone balcanice.
Să nu uităm în primul rând că etnonimul vlah este de origine occidental, provinde de la numele unui trib celtic recenzat întâi de autorul Comentariilor lui Caesar ca Volcae, și, trecând printr-un număr de derivate germanice, capătă înțelesul general de „populație romanizată”, cu o anumită posibilă notă condescendentă asociabilă unei populații ce își părăsește tradițiile pentru o cultură de suprafață de mai mare însemnătate.
Ce înseamnă faptul că acest etnonim trece în spațiul oriental prin intermediu germanic? Înseamnă că primul contact cu populația latinofonă în formatul proto-român va fi fost posibil cel al goților sau gepizilor. Din acest contact al importante ethnii germanice a goților ce contribuie semnificativ la prăbușirea structurilor occidentale de putere romane, se ajunge la ethnonimul vlah. Însă, vezi nota de mai sus, contactul va fi fost pur exterior, ceea ce înseamnă și ostil, căci goții sunt încă de la început excluși de romani și acceptați „strategic” numai în momente de slăbire a puterii sau excepțional de împărați filo-goți ca Theodosius. Însă lipsa de germanisme în româna veche indică o lipsă a conlocuirii sau colaborării vlah-gotă. În rest, româna importă masiv de la slavi, de la unguri, de la greci, de la orice altă națiune, aspectul trebuie să fie semnificativ.
Să fie acesta începutul unei noi modalități de organizare sociale a unor populații latinofone balcanice? Care prin relații particulare, o anume conivență cu barbari, fie ei germanici sau de altă origine (cumani, etc) – să le adopte, particular sau nu, modul de viață, ce poate fi eventual văzut ca dominant în secolele de formare ale românilor, adică cele ce urmează sec. 7 ?
O notă rapidă. Noțiunea de român nu are semnificație înainte de sec. 7, al așezării slavilor. De ce? Romanitatea orientală nu poate fi diferențiată de români decât în momentul diferențierii latinofonilor din masa slavă. Acest moment, al unei decizii probabil inconștiente de a propaga idiomul latin, face ca o anumită parte a populației fost latinofone să refuze slavizarea completă. Aspectul scapă multor istorici sau literați, cum arată și George Călinescu (https://textbase.scriptorium.ro/calinescu/istoria/epoca_veche_getii/limba_literatura_religioasa) : capcana de a se întreba dacă „Torna, torna fratre” („întoarce-te, frate”), rostit la 579 înainte de ruperea frontierei Dunării de către slavi la 602, nu este cumva primul document al limbii române. El nu poate fi, căci româna, spre deosebire de latină, nu apare decât ca diferențiere de masa slavă, probabil în cursul dar mai ales după sec. 7, iar importurile masive și lexical-centrale slave („da”, „a iubi”, „dragoste”), nu pot decât indica o conviețuire pașnică și puternic fundamentată româno-slavă. Însă dacă „Torna, torna fratre” este document al limbii române, atunci și Horațiu și Vergiliu sunt tot documente ale limbii române și atunci am terminat cu orice anchetă.
Să fie oare seminomadismul norma în perioada ce urmează ciumelor distructive ca cea a lui Iustinian (aprox 550) ce pare a fi lăsat distrugeri umane fără precedent de ordinul a zecilor de milioane în imperiul roman? În mod evident în urma unui astfel de flagel este posibil ca organizarea socială dominiată să fi suferit schimbări fundamenteale. Istoricul român nu trebuie să nu uite să-și păstreze capacitatea de a se mira în fața unor aspecte luate drept normale, cum ar fi așezarea slavilor. Într-un spațiu în care goții în sec 3 se străduiesc peste un secol, fără succes o perioadă importantă de timp, să se așeze, slavii se așează cu ușurință și neîmpiedicați de nimic tocmai până în Peloponez și în centrul Europei. Un astfel de fenomen nu poate fi explicat decât printr-o reducere masivă a populației urbane, și poate printr-o persistență culturală uitată și neexplicită, în medii rurale, rarefiate demografic, ca cele ale unor populații transhumante ce păstrează o limbă cu caracteristici latine fără a fi conștientă de latinitatea ei.
Non sanz droict 