This is Sparta

— We’re fighters! Suntem lupi! That’s our job, that’s what we do, we fight!

Și se băteau cu mâna pe inimă cum făceau actorii din Lupul de pe Wall Street și cum striga Keanu Reeves în Avocatul diavolului.

— THIS – IS – SPAAAARTAAA ! răcneau.

Și se spărgeau apoi în hohote de rîs. Era un chef la serviciu, la firma care mă angajase, la New York. Etajul 38 la Sun Office Building, 52 street în Manhattan. Pentru mine, o schimbare destul de mare față de casa lu tata cu gardul spart din Bolintin.

Am fost imediat fascinat. Am acceptat bineînțeles internshipul. Nu știam cum să le mulțumesc. Vin din est, le-am mărturisit de la început, și au apreciat asta. Am fost născut într-o țară comunistă dar sunt foarte flexibil și curios și mai ales capabil de a învăța foarte repede și promit că nu am să vă dezamăgesc.
— You’d better, mi-au zis. Aici nu e timp pentru losers. Fii atent, kiddo, mi-a zis. Prima lecție.
M-am gândit imediat la scena din Fight club, și chiar fraza din film mi-au turnat-o, dar m-am făcut că nu observ și n-am zis nimic:
— Rule no. 1: ce vorbim aici rămâne aici. Got it?
— Got it, boss.
— Nu vorbești cu nimeni, ai înțeles?
— Am înțeles.
— Nu vorbești cu maică-ta, nu vorbești cu soră-ta, nu vorbești cu iubita ta, ok?
— Ok sir.
— Nu vorbești cu vânzătorul de tacos. Nu vorbești cu cerșetorul, nu vorbești cu tipul ăla bun care e gata mereu să-ți vîndă un pont. Got it?
— Got it, boss. Mute like a fish.
— Good. M-aș mira. Voi ăștia, cum vă face cineva ochi dulci, cum vă ziceți toate secretele. Uite, pinguinule, cum faci dacă te întreabă iubita ta ce faci la serviciu. Nu-i zici nimic. Got it?
— Da.
— Și ce faci dacă te întâlnești cu un bărbat frumos, să zicem de la o firmă concurentă, poate de aici din building, de la una din office-urile de jos, să zicem de la etajul 3 sau 4? Unul bine îmbrăcat, unul care vrea să-ți devină prieten?
— Îi zic bună ziua.
— Greșit!
Am tăcut.
— Greșit! Cu oamenii frumoși nu se vorbește.

Era pentru prima oară când auzeam așa ceva. Nu mă gândisem niciodată să împart lumea în frumoși și nefrumoși. Dar oamenii ăștia părea că știu un secret teribil și că de-asta le merge bine. Mă uitam în jur la hallul decorat cu artă modernă, cu ferestre înalte și view spre Central Park.
— De ce, sir? De ce nu se vorbește?
— Holy cow! Păi tu te uiți la noi? Sunt eu frumos? Ești tu frumos? Vezi tu pe-aici vreunul frumos?
N-am știut ce să răspund. A continuat:
— Și mai ales ai văzut tu vreodată din frumoșii ăștia care să aibă prieteni? Visători și idealiști? Sunt toți singuri! Uite, kiddo, pentru că îmi placi, am să-ți explic: aici la firmă, îți place, da?

— Îmi place, sir.
— Cred și eu. Vezi tu pe vreunul visător și idealist?
— Nu văd, sir. Suntem toți fighters!
— Normal că nu vezi! Suntem niște lupi mă, asta suntem, niște nemâncați, și asta ne ține în viață. Câini jigăriți care au învățat să muște ca să supraviețuiască. Și ne mândrim cu asta! Și de-aia trăim, să rupem! Ne îmbrăcăm cu același costum, aceeași culoare și clienții, mergem împreună la clienți, în haită, te-ai întrebat vreodată de ce nu ne spune nimeni nu?
— Pentru că nu îndrăznesc?
— Pentru că vor să trăiască, kiddo. Oamenilor, în general, le place să trăiască. Ai înțeles? Ce suntem noi?
— Lupi, să trăiți. Lupi sunteți.
— Bravo. Cum adică „suntem”? Adică tu nu ești?
— Ăăă, adică toți, toți suntem. Și eu, ca și dvs, sir. Și eu sunt.
— Suntem toți fighters?
— Suntem!
— Spartani?
— Spartani!
— Bine. Ce faci atunci când apare frumosu’ și cu manieratu’?
— Ăăăă, am încercat eu să ghicesc răspunsul. Îl evit. Nici nu mă uit la el. Trec mai departe.
— Greșit.
Iar am dat-o în bară.
— Greșit, a repetat. Se vede că nu ne cunoști. Uite cum faci: te uiți la el și îți îndepărtezi repede privirea și te gândești la prima idee care-ți trece prin cap.
— Prima idee care-mi trece prin cap?
— Prima idee, sonny. Prima idee, care-ți trece prin cap, o notezi bine în tărtăcuță și o duci la îndeplinire.
— Nu înțeleg…
— Dacă o să fii atent o să vezi că ăștia îți dau idei gratis, doar uitându-te la ei. Ai înțeles?
— Am înțeles, domnule, așa am să fac.
— Și ce îi spui la despărțire?
— La revedere.
— Nu idiotule. Nu îi spui nimic. Ăștia sunt singuri și trebuie să rămână singuri. Nu le zice nimeni nimic niciodată. În schimbi sunt plini de idei. Pricepi? Îi iei până și ideea din cap. Pe degeaba! Ai înțeles?
— Am înțeles.
Nu părea convins. Se uita la mine și clătina din cap. Pfuuu, făcu, vizibil dezamăgit de mine.
— Got it, sir, am căutat să-l liniștesc. Nu am să mai vorbesc cu nimeni, să stați liniștit.
Clătina din cap. Mi se părea că am dat-o în bară din nou, că nu l-am convins.
— Am să încerc să nu vă dezamăgesc, sir, am zis.
— Sper, kiddo. Vezi că sunt o sută alții care așteaptă afară și care ar vrea jobul tău.
— E un internship deocamdată.
— Hai, dispari, mi-a zis. Și adu-mi numai vești bune.

Așa s-a petrecut, dacă țin eu minte bine, prima mea zi la serviciu. Și cam asta a fost totul. Seara, după program, m-am întors acasă la hotel, cred că am luat o conservă sau ceva de jos de la supermarket, am deschis-o. Am mâncat absent cu ochii în televizor, nu era nimic interesant. Mi-am verificat mesageria, era goală. M-am gândit toată seara la ce au spus. M-am gândit că vreau să lupt pentru succes. Vreau să fiu și eu un fighter. Sper că pot să fiu un lup bun. This is Sparta.

Am sunat-o apoi pe mama, și nu cred c-am mai făcut mare lucru în seara aia, cred că am adormit și apoi asta a fost totul.