În interacțiunea cu justiția poți avea senzația că sistemul vrea ca tu ca individ să fii criminalizat, inculpat.
Această pentru că uneori etichetările nu urmează un imperativ al obiectivatății în caracterizarea unui fapte sau dosar ci par mai degrabă o modalitate de etichetare abuzivă a individului și de căutare a unor indicii ce pot descalifica un individ drept „nebun”, „infractor” sau alte etichete criminalizante.
Justiția română creează deci un cadru incriminant, culpabilizant, în care o faptă controversată, o greșeală sau o ceartă, poate fi etichetată ca „criminală”, „infracțiune”, „agresiune sexuală”.
Într-un exemplu, o ceartă cu o vecină se poate transforma în cazier judiciar, înregistrare într-un registru cu nume incriminant, de exemplu:
Singurul mod în care pot românii să scape de o astfel de atitudine abuzivă a justiției este respectul față de lege și reglementare și, în cele din urmă, față de limbă însăși, față de limba română.
Spun aceasta pentru că respectul față de cuvântul dat, de angajament și prin urmare față de normă și reglementare — rămâne într-o anumită măsură un teritoriu de explorat pentru români. Jocul cu limba este un joc periculos. Faptul de a caracteriza în mod facil un om ca „infractor”, „penal”, „inculpat” etc. este o practică ce denotă indiferență față de adevăr dar relativ curentă la multe din figurile ce caută azi notorietate în social media.
În ce măsură justiția poate fi instrumentalizată de vreo categorie sau alta din lumea puterii este o chestiune care reiese dintr-un număr crescând de dosare în media. Zăngănitul cătușelor la televizor este doar o încarnare a acestui mod maladiv de raportare la justiție ca un instrument de disuasiune în lumea politică.
În ce mă privește, am fost înscris împotriva voinței mele în Registrul național automatizat cu privire la persoanele care au comis infracțiuni sexuale, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor. Nu mă fac vinovat de niciuna din aceste infracțiuni, nici de „infracțiune sexuală”, nici de „exploatare a unor persoane sau minori” – în schimb este adevărat că am avut un conflict cu o vecină de cartier în care port o parte din vină. Această faptă a fost etichetată de procurori ca infracțiune sexuală și m-au introdus, deși am notat clar că nu sunt de acord cu această măsură, într-un acest registru care, prin urmare, mă incriminează ca „exploatator de minori” și trebuie să mă prezint la poliție pentru următorii ani. Este vorba de falsă etichetare incriminantă.
Interesant este și modul opac în care personalul de la poliție se raportează la dreptul meu. De exemplu orice întrebare de tipul „când ia sfârșit pedeapsa?”, „când pot să părăsesc Bucureștiul?”, se lovesc de lipsă de răspuns. „Nu știm”, trebuie să decidă procurorul.
– Cum nu știți ? Nu e normal să știu ce pedeapsă mi se aplică și când ia sfârșit?
– Nu e responsabilitatea noastră, mi se răspunde, lucrurile astea se decid de sus.
Argumentul „nu de noi depinde”, urmat invariabil de o indicația vagă în sus, de obicei fără o precizare de nume, funcție, adresă de email etc – este o constantă. Te face să te gândești de altfel la Eichmann la Ierusalim, despre banalitatea răului, o carte în care Hanna Arendt analizează cauzele Holocaustului, o catastrofă umanitară într-una din civilizațiile majore europene, și formulează cîteva concluzii, printre care birocratizarea mentalului german (și nu numai german). Practic niciunul din cei ce au organizat Holocaustul declară nu a greșit cu nimic, „au urmat ordine”. Și-au făcut numai datoria.
O catastrofă organizată în cele mai mici detalii, de oameni care „nu și-au făcut decât datoria”, iată banalitatea răului. În astfel de cazuri, nazismul românesc iese la iveală cu particulară vizibilitate.
Atunci credibilitatea poliției și justiției române, ca instituții, scade.
Cred, prin urmare, că justiția (și nu numai română) trebuie dată în judecată.
Această dare în judecată a justiției înseși consistă în căutarea fundamentelor principiilor dreptului, căutarea principiilor ce legitimează dreptul în România și în alte părți.
Religiosul fundamentează justiția în România?
În Franța, de exemplu, există o tradiție consistentă de la Revoluția Franceză, prin Rousseau, Michelet și alții, care mută accentul de pe tradiția religioasă catolică, care denunță instrumentalizarea de către aristocrație a selectivității harului pentru a legitima puterea puternicilor (un fel de acaparare a „norocului”) – și pune principii noi, emblematice pentru Revoluția franceză, între care echitatea și justiția ocupă un loc important. Rousseau, Michelet, printre alții, se străduiesc să formuleze primele axiome ale acestei noi viziuni universaliste.
Dar la noi, la români? Poate juca Îndreptarea legii rol de corpus fundamental? Îndepărtarea de religiozitate nu este suficientă în cultura română. România pare să trăiască o adolescență tomnatică perpetuă în care maturitatea, emanciparea de tradiții prin reformarea lor (și includ în tradiții religia ortodoxă) – sunt poate etape sărite, incomplete, insuficiente. În sălile de justiție din România domnește afumată și înnegrită icoana lui Isus Hristos, iar prin birourile de poliție, a Maicii Domnului. Situația este sensibil similară în țări precum Grecia, unde simboluri religioase sunt afișate în loc central în aceste instituții.
Problema nu este atât a unei diferențe de suprafață. Acestea nu sunt mici diferențe culturale, de ordinul particularităților culinare, -ci ele sunt semnificative pentru aderența sau nu, în diferite geografii, la principii fundamentale echitabile și laice de justiție.
Aceasta pentru că creștinismul nu poate să fundamenteze justiția.
Creștinismul este o mișcare ce are o problemă fundamentală cu justiția umană încă de la începuturile sale. Autorii creștini și fondatori ca Pavel se pronunță încă de la început cu rezervă către principiile justiției umane (rezervă de înțeles căci formulată într-o epocă distantă a instituirii imperialității sclavagiste romane), și mai departe către tot ce relevă de material, lume, sex, bani, spre o prudență deci către reglementarea umană și delegarea funcției de justițiar și judecător numai către Dumnezeu.
Însă această delegare a ministerului justiției către divinitate nu înseamnă decât o demisie de la principii de organizare rațională.
O justiție care delega dreptatea către instanță divină aste o măsură de ultim resort. Când pierdem un portofel și nimeni nu ne poate ajuta pentru a remedia nedreptatea blestemăm : „să-l bată Dumnezeu!”. Un minister al justiției, un ghișeu de poliție care te întâmpină cu icoane a lui Isus Hristos nu sunt decât instituții care își mărturisesc încă de la început impotența. Căci în momentul în care rațiunea, lumea, materialitatea, plăcerea, sexul și banii sunt denigrate, devalorizate etc, – și singura instanță capabilă de a gestiona justiția este Dumnezeu, demisia de la raționalitate este înfăptuită. Demisie deci din ceea ce constituie propriul omului căci omul nu se deosebește de regnul animal decât prin raționalitate. În fond i se delegă lui Dumnezeu funcția justițiară pentru întreg regnul viu și mineral, iar această demisie de la raționalitate indică neîncrederea funciară a creștinismului în capacitatea rațională de reglementare.
Or această lipsă de aderență și încredere în lume este consubstanțială creștinismului încă de la începuturi. Creștinismul se dezice de lume, de sistem, de justiția umană căutând o referință ultimă, divină. Și relația denigratoare către justiția umană se perpetuează prin secole.
A folosi atunci simboluri și imagini creștine ca principii legitimante ale justiției (pentru a justifica prezența icoanelor ortodoxe în instituțiile statului) – nu este departe de o contradicție în termeni.
O justiție mistică, divină, nu se opune neapărat direct raționalității, o subminează însă în mod latent și gradual. Asta înseamnă pe undeva că populația și instituțiile sale mizează pe dumnezeu ca un semn că nu are capacitățile raționale de a-și concretiza și realiza prin propriile forțe un sistem coerent rațional de justiție. Lucrul acesta poate fi justificat istoric în epoci reculate precum așezarea imperialității romane, el nu se poate însă justifica azi.
Non sanz droict 