Pytho 1.4 [copilăria pe lângă Heraion]

*

Era în timpurile acelea când Ionia era toată albă în șantier și marmura insulelor înlocuia peste tot lemnul stricat de ploi ale vechilor temple. Nu se găsea un singur templu pe coaste care să nu fie refăcut din fundații până sus. Templul lui Ere, aproape de tot de Samos, în mlaștină, era în reconstrucție din timpul când Aiakes făcuse dedicația cu ocazia nașterii lui Polykrates, care era pe atunci stăpânul meu. Era cu adevărat cel mai mare templu al Ioniei și eram fericiți că era aproape gata. Veneau oameni de la Ephessos și din Lydia împrejurătoare pentru a-l admira și pentru a depune ofrande. Samienii adunați priveau cu uimire enorma construcție albă înconjurată de eșafodaje, cu ziduri în piatră albă de Paros dar care puțea deja de ușurările muncitorilor ce se îmbătau seara și intonau cântecele mysiene retrăgându-se după coloane. Urmăream din priviri liniile drepte; unii șopteau că templul părea să se încline ușor într-o parte; alții făceau pași egali într-o parte și în alta pentru a măsura. Rhoikos, singur, constructorul, susținea că este vorba de o iluzie de perspectivă și că era chiar intenționat. Samienii tăceau dar clătinau din cap a îndoială căci știau cu toții că în timpul iernilor ploioase, mlaștina dimprejur se transformă în mocirlă și că șerpii mișună și se înfundă piciorul în noroi până la călcâi în noroi. Placă-i Erei cu brațe de fildeș, marea zeiță autohtonă, să-l țină în picioare căci e mare și alb nu s-a văzut în altă parte și, printre templele ioniene, este cel mai strălucitor. Samienii au obiceiul de își purifica templul în felul pe care îl voi preciza: în zilele ce precedă sărbătorii Toneia culeg mai întâi în jurul templului un coș din acești șerpi ce mișună printre boscheți. Îi aduc la templu și îi descărcă în naiskos, închid ușa cu cheia și lasă templul locuit numai de acești șerpi timp de zece zile și zece nopți pline, aruncându-le de mâncare. Au credința că acești șerpi le curăță templul. Depun ofrande și obiecte prețioase în scopul de a le purifica. Șerpii mișună prin răcoarea zidurilor, urcă pe piatra umedă a statuilor și unii mor amorțiți de frig, prizonieri ai naosului închis. A unsprezecea zi sunt culeși, tăiați și arși pe altarul dinaintea templului. În acest mod cred samienii că se curăță de murdăria anului.

Oficiantul hierothytes trebuie să poată recunoaște și mânui șerpii veninoși. Era datoria mea la templu căci de când eram mic a trebuit să învăț să-l recunosc pe Pytho. De mic copil învățasem să mânui șerpii, veninoși sau nu. Aceștia au fost, fără îndoială, primii pași care mi-au făcut în cel din urmă renumele de vindecător la Sparta, cum ai să și vezi. Copil, hoinăream prin mlaștini în jurul vechiului Heraion căci mama era slujitoare la templu și îmi aduc aminte, pe vremuri, cum templul era mic și chircit și înconjurat de o colonadă de lemn mucegăit, l-am uitat așa repede, Ionia nu era așa bogată pe vremuri. Încrustam cu aplecare inițialele cuplurilor pe care le suspectam îndrăgostite din clasa noastră, băiatul deasupra, fata dedesubt, scris invers, în frumosul boustrophedon pe care îl învățam la școală, ca pentru a dezvălui geloși o taină. Pe partea stângă a intrării era în vremurile acelea o fântână cu apă tulbure. Nu mai există acum, cred că se găsea aproximativ în locul unde s-au pus în timpurile noastre statuile lui Amasis și vaza de bronz jefuită de la spartani. Când nu mai era serviciu, mama mă lăsa să hălăduiesc prin jurul templului. Nu era nimeni împrejur, atunci îmi plăcea să-mi imaginez că templul era tot al meu. Ascultam greierii, prindeam șopârle. Mă așezam pe pământ și descifram ore întregi Cântecele cypriene. Fabricam coroane de salcie și gândeam că tunica mea era un veșmânt glorios a acelor vechi regi, Sarpedon, Akhilleus Peleidul sau Euphorbos. Îmi plăcea să declam aceste versuri:

În vremurile acelea, când rase numeroase locuiau pe fața pământului

și destrămau prin opresiune pieptul gliei opulente, Ge,

Zeus a văzut acestea și a simțit milă adânc în inima sa.

A hotărât să dezbare lumea de umanitate ațâțând marele conflict al Războiului ilian.

Citeam astfel, cu voce tare, mai bine chiar decât acei actori pe care îi vedem astăzi cum se strâmbă la festivaluri, cu excepția faptului că aveam drept spectatori numai boscheții. Îmi plăcea să pretind că sunt altcineva și îmi era frică deoarece credeam că sunt singurul. Când am mai crescut, am văzut că făceau aceasta peste tot la mistere și la festival. De câțiva ani au devenit o regulă, am văzut, misterele sunt citive de actori mascați la Apaturii. Le privesc cu invidie. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre figuranții aceia, cu vocile lor răgușite și măștile grele pe care le trag după ei precum niște scuturi pe câmpul de luptă. Mulțimile se minunează de altfel de fiecare dată, ai observat? Cum am numărat bănuții la sfârșitul spectacolelor pot să-ți spun și că se fac bani. Uneori mă întreb de ce părinții noștri, care nu aveau viețile noastre ușoare, nu simțeau nevoia să-și petreacă astfel timpul.

În ce mă privește nu am simțit niciodată bucuria de a citit cum o citeam în vremea aceea când descifram textul semn cu semn, când fiecare cuvânt era nesigur și fiecare rând un mister. De fapt mi s-au părut mereu frumoase semnele înscrise ale literelor. N-am apreciat niciodată prea mult toate aceste noutăți și mi-e de altfel teamă că sunt făcute mai ales pentru răul omului, cum spune Hesiod chiar despre fier. Dar invenția aceasta, litera, chiar în timpurile noastre, îmi pare diferită. Poate că mă înșel. Găseam acolo tainele vieților pe care nu le trăisem și oameni pe care nu-i cunoscusem. Era zile de singurătate copilărească.

Uneori sosea Kreophilos fiul lui Abriskos care era tekton la templu. Spre diferență de mine, el se plictisea repede. Nu îi plăcea prea mult Homer și nici poeții, atunci își găsea ceva de făcut: se întâmpla că fântâna era păzită de una din aceste figuri cu zâmbet strâmb ale cărei culori se pierduseră din cauza atâtor ploi. Aveau aripi de sfinx și un sex erect drept, de piatră, al cărui vârf se pierduse de atâtea ploi. Nu știu ce s-a întâmplat cu această statuie: mi-aduc aminte că preoteasa blestema că era păgână și că n-avea cea căuta în curtea sfântului templu al Erei și cred că ar fi înlăturat-o dacă oamenii nu ar fi venit pioși la fiecare festival să-i depună ramuri tinere de lygos la picioare. Statuia era foarte veche și cred că lucrătorii au demolat-o cu pietrele celelalte când au așezat noua fundație. Totuși această statuetă urâtă era tovarășul meu prin mlaștini al cărui nume nici nu-l cunoșteam dar pe care îmi imaginam că este acolo numai pentru mine. Kreophylos alerga primprejur și, cum era puțin țicnit, lua o fâșie de blană de oaie din ce rămăsese de la sacrificii, îl găurea și-l împingea în jurul țevii statuii și, dacă-mi aduc aminte bine, cântam cântecele ca acesta:

Uite flocii lui Apollo,

care-ncoace, care-ncolo

Mi-e un pic rușine să transcriu aici aceste cuvinte alături de hexametri Aoidelui orb. Cum ne amintim versurile acestea copilărești atunci când bucăți întregi de viață liniștită trec repede ca un căscat! Cine știe? Poate că ce rămâne din versurile săpate în piatră ale unui poet este ceea ce seamănă cel mai mult cu ciripiturile unui copil, ar fi amuzant. Preoteasa Erei care își făcea de treabă în pronaos ne auzea, ne blestema și fugea să ne prindă. Ne pierdeam repede în spatele tufișurilor mari de lygos prin mlaștină pe când ea, biata femeie, se împiedica în pliurile tunicii ei și se trezea trântită la pământ. Fugeam atunci, eu și Kreophylos, fiecare în direcția lui. Ne asemănam în faptul că se obișnuise să blasfemeze, și eu la fel.

Când mi se părea că mă departasem destul, mă regăseam singur să hoinăresc și uneori mă amuzam să prin șerpi mititei și să le deschid mare boturile. Le era mai frică de mine decât mie de ei, am învățat asta destul de repede; îmi plăcea să le rup dinții. Există un număr de specii de șerpi în mlaștină. Există din aceia ușor de prins, subțiri și pătați. Le apripam capetele de ochiul meu și-i priveam de foarte aproape și-mi păreau atunci monstruoși, gândeam că țin în mână nici mai mult nici mai puțin decât pe Pytho drakonul, iar eu nu eram nimeni altul decât Phoibos, Herakles sau chiar Hermes, omorâtul lui Argos. Le deschideam gurile și apăsam cu dibăcie pe maxilare. Dinții ieșeau din teacă atunci și apropia șarpele foarte aproape de față pentru a-l simți de aproape. Nu știu, cred că am fost mereu atras de ideea de a avea o idee totală asupra ororii. Exista o împuțiciune neumană care venea, ca și cum șarpele era făcut dintr-o materie netrăitoare, ostilă și perfect străină mine, ca și cum respirația lui venea din înseși măruntaiele[…]

[…] să delirez, mama m-a pus într-un car care m-a dus printre hurducături cele douăzeci de stadii până acasă […] Transpiram în pat când mi-am dat seama că aveam capul învelit în pânze și mâinile legate. Veninul făcea că mâinile mi se contractau și pieptul îmi palpita ca și cum ar fi vrut să se elibereze. Mi-aduc aminte cum avusesem impresia că multe alte vipere mișunau sub pătură, țipam să-l dea la o parte […]

[…] izvoarele seacă, seceta se oprește asupra Samosului. Mă trimiteau să aduc apă și puneam căpăstrul măgarului agățându-i două vaze deasupra șeii și plecam la fântâna de partea cealaltă a dealului. Înainte ca Eupalinos Megarianul să-și sape tunelul, trebuia ocolit. Pe pietrișul drumului vazele se bălăngăneau, umplute cu apă și fiecare balans le făcea să debordeze. Soarele arzător bea repede cei câțiva stropi pierduți. Secundam de asemenea sacrificiile, aduceam apa lustrală, spălam vazele. Aveam grijă de șerpii templului. Printre toți acești mândri locuitori din Samos, numai mie, care nu eram descât sclavul lui Polykrates, gemoros, nu-mi era frică de șerpii sacri ai magnificei Here cu tron strălucitor […]

< Pytho 1.3 [judecata lui Kyros]

Pytho 2.1 [Naxos & Gytheion] >