Nebunia maselor și sfârșitul democrației

Este democrația cel mai bun sistem de organizare socială?

Este ea un fel de vârf de nedepășit situat deasupra tuturor celorlalte sisteme?

Este democrația : „puterea poporului”, cum pare că indică etimologia demos + kratos ?

Dacă nu demos atunci ce? Oligarhia? Autoritarismul? Ce se întâmplă când demosul devine o forță abuzivă?

Ar fi democrația directă mai bună, dacă ea ar fi posibilă, decât democrația reprezentativă? Există vreun scenariu în care cea mai absolutistă tiranie este de preferat unei democrații?

Platon crede că da. Cu atenție, pe urmele lui, am să argumentez și eu că există câteva scenarii ce pot compromite o democrație. Unul dintre aceste scenarii este cazul în care furia maselor se întoarce împotriva fie și unui singur membru anonim și îl masacrează.

Furia maselor, ura pe twitter și indignarea oprimată a informaticienilor (sau a „hackerilor”) din ziua de astăzi sunt fenomene noi care pun în pericol ceea ce înțelegem prin democrație.

De ce o crimă democratică este mai oribilă decât una a unui sistem totalitar? Pentru că scapă justiției. De cele mai multe ori, crima totalitară se supune unei trasabilități. Crima democratică, crima în care un individ este victimă, poate nevinovată, a furiei populare, se sustrage justiției deoarece „poporul” — în general — nu este subiect juridic.

Acest scenariu a fost reprodus de multiple ori în ultima perioadă și compromite, după părerea mea, democrațiile moderne și le cere să se reconfigureze în mod fundamental.

Republica democrată populară

Azi tindem să vedem democrația ca un fel de vârf al organizării sociale.

Dar lumea este plină de democrații. Niciodată nu a fost planeta atât de ticsită de republici democratice decât în prezent, din Finlanda până în Argentina, din Franța până în India avem republici democratice, cu România fix la mijloc. Kazahstan este o republică democratică, la fel Azerbaidjanul. Coreea de Nord este și ea o republică democratică, și populară pe deasupra. Toți democrați.

Niciunul din statele acestea nu se declară pe față dictaturi sau monarhii absolutiste.

E un subiect dificil deoarece ne pune în situația de a ne raporta la democrație, nu ca la un zeu sau valoare absolută, totală și generalizată, ci ca la un subiect oarecare de studiu.

Unul din lucrurile valorizate în democrație este poporul. Poporul se identifică prin separarea de către elite. Poporul este ceea ce este guvernat, elita este identificabilă. În democrații funcționale sunt administratori aleși, legitimi și responsabili; în monarhii și oligarhii elitiste, elita sunt tot felul de pretențiozități conducătoare. Democrațiile completează cercul puterii în sensul că administratorii sunt legitimați periodic de către cei administrați.

Cum putem atunci vorbi de rău democrația, sau demosul? Păi nu putem. Democrația e ce s-a inventat mai bun pe lumea asta, o culme a organizării sociale. Cum ne spuneau la școală? Comuna primitivă, antichitatea, sclavagism, feudalism, capitalismul burghez și industrial și — nu comunismul, că am văzut despre ce e vorba — ci democrațiile contemporane, la vârf, într-o linie ascendentă și sigură de sine precum un curs bursier la New York Stock Exchange.

Dar există tonuri mult mai moderate, privind democrația. De exemplu la Platon.

Sigur că noi azi avem smartfoane și Wikipedia, suntem inteligenți și ocupați — și să aduci un grec de la începutul lumii în discuție poate fi văzut cam demodat.

De altfel de ce ne întoarcem mereu le greci când vrem să clarificăm ceva? Pentru două motive, valabile acum tot așa cum erau și la renaștere. Grecii vechi sunt desprinși de contemporaneitate, deci ne permit un recul. Dar, mai edificator, datorită desprinderii de reflexele creștine de gândire.

Paranteză despre creștinism

Creștinismul e lucru mare și nu o să îl epuizăm noi aici. Dar un lucru trebuie spus: importul unui volum de istorie de dimensiunea unei cărămizi care este Biblia, istorie și ficțiune combinată într-o scriitură cu ambiții de revelație,  a unei națiuni marginale și relativ mizerabile, ca istorie oficială a întregi lumi, nu este un fenomen a cărui importanță să fie luată în glumă.

Ca ilustrație, figurinele de pe frontalul Catedralei Notre Dame din paris, construită pe la 1200, reprezintă regii Israelului, trăitori cu mii de ani înainte, deși poate cu mutrele regilor francezi, sau poate a artiștilor sculptori, cine știe.

Că Bizanțul medieval se organizează în jurul gândirii creștine este doar pe jumătate uimitor, când vedem pe hartă că Anatolia e ceva mai sus decât Israelul și fenomene de permeație culturală există. Dar când Franța medievală, Spania, Portugalia și insulele britanice, pe partea cealaltă a lumii, își creează un imaginar ilustrat în inluminurile medievale centrat în jurul unui punct central cu totul excentric și străim, cultural, istoric și climatic, Ierusalimul, face din noi toți, occidentali și orientali, la grămadă — toți — evrei în diaspora. Nu doar în mintea unor călugări medievali sau intelectuali renascentiști, ci fantasm executiv, cu repercusiuni concrete, politice majore și indeniabile precum cruciadele.

Înluminură medievală cu Ierusalimul în centrul lumii https://bit.ly/2Pt2wRa

Suntem, am fost de sute și mii de ani atât de plonjați în această obișnuință de gîndire că nici nu ni se mai pare mare lucru. Aici e valoarea Greciei antice.

Sigur că orice populație are valoarea sa absolută. Dacă unui trib amazonian sau unei societați africane, i-am găsi în peșteri manuscrise și scrieri tainice de acum mii de ani, ne-am repezi, aceia dintre noi care avem microbul, le-am analiza, le-am studia, ne-am minuna de ce mare înțelepciune am găsit noi acolo. Dar imaginați-vă că întreaga civilizație occidentală și cu noi românii pe deasupra, ne-am înlocui miturile fondatoare și reflexele de gândire cu acele ficționale manuscrise amazoniene. Este o situație greu de imaginat, și totuși, transferul teribil al mitologiei și istoriei relativ maginalului popor evreu pe post de istorie divină și oficială a întregii lumi romane, soldată cu adopția creștinismului — reprezintă exact acest incredibil scenariu.

Poate că în ziua de astăzi locuri ca Bethleem, Nazareth sau Ierusalim ni se par cunoscute. În timpurile creștinării erau printre cele mai mizerabile mahalale ale lumii romane. A face din marginal un centru, iată un fenomen, o revoluție, a cărui discontinuitate trebuie măsurată și astăzi la justa sa valoare.

De aceea pentru noi grecii antici au o valoare inepuizabilă: o vedere rațională, aproape modernă, dar din exteriorul creștinismului. De câte ori colapsuri, micro și macrocrizele civilizației noastre ne aduc înapoi iremediabil la fenomenul fondator al creștinismului, acea cumplită și injustă execuție a unui nevinovat în fața unei instanțe cu pretenții de justiție universală — și care se spală pe mâini — ne întoarcem, de fiecare dată și fără excepție, la greci.

Sigur că ne-am putea întoarce și la mesopotamieni sau la basmele românilor sau la cimilituri, dar grecii au și acea țâșnire în rațional, încercare de cuprindere a lumii pe baze raționale, pe care numai civilizațiile complexe și, „mari” o au.

Platon despre democrație

Hai să vedem cum vorbește Platon despre democrație. Să fim foarte atenți la nuanțele de ton ale unui om care nu părea la curent că democrația e cea mai tare organizarea socială și care clar că nu știa că Statele Unite au montat coada la prună în tot ceea ce înseamnă democrație, așa cum știm noi astăzi.

În partea a 4-a a Republicii (Politeia) lui Platon, există un degradé de „constituții”, cu sisteme de organizare socială ce decurg unele din altele, în care tirania este pe locul ultim, adevărată „boală socială”, iar ceea ce Platon numește timarhie, sau constituția spartană/cretană, pe locul prim, cel mai lăudat. În acest clasament de patru locuri, democrația este pe un deloc de invidiat loc 3. Aproape cea mai nasoală constituție.

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că Platon își găsește imperativele teoretice în lumea ideilor și nu în concretitudinea schimbărilor politice ale timpul său imediat. Având în vedere și perioada destul de particulară în care a trăit. Ar fi o naivitate să ne imaginăm că descrierea furiei maselor, mecanica care face din campionul maselor în mod necesar un tiran, pentru a-și salva viața — altceva decât descrierea unei realități observabile, empirice deci, la care Platon a asistat într-un fel sau altul, poate în repetate rânduri.

*

Despre Platon se știe că în jurul anului 400 s-a plimbat prin „lume” nițel, prin lumea greacă, prin Sicilia, puțin prin Egipt unde s-a îmbolnăvit și pe magii perși i-a lăsat baltă căci era război în părțile acelea, spune Diogene Laertius, și, după ce a scăpat ca prin urechile acului de o execuție ca sclav în insula Aigina, veche inamică a Atenei, s-a întors acasă, unde se pare că niște prieteni i-au cumpărat un teren în afara orașului care a devenit „Hekademia”

El a făcut deci aceste incursiuni pe la sfârșitul războiului peloponezian, când Sparta oligarhică învinge Athena „democratică”.

În mintea noastră modernă Atena e bună și democratică și Sparta e rea și oligarhică.

Chiar și Herodot, dorian din Hexapolisul mic-asiatic, organic simpatizant a tot ce e legat de Sparta și gata să ne recite ascendența regilor sparțiați până la Herakles, se înclină admirativ în fața instalării democrației la Atena.

În realitate e suficient să citim un pic din Tucidide, general atenian, unde ni se arată cum, la scurt timp după războaiele persane, Atena democratică își dezvoltă un imperiu, ceea ce evident pune în alertă Sparta și o îndeamnă să-și găsească aliați. Spiritul imperiului atenian este atunci departe de a fi benevolent și democratic, lucru care reiese clar din negocierile cu melienii, cu locuitorii insulei Melos, cărora li se explică fără mănuși că vor trebui să se supună deoarece sunt mai slabi și pentru că așa e în tenis, cel slab îl servește pe cel puternic. Argumentul gol-goluț al puterii deci. Conflictul peloponezian este deci un conflict între două puteri, nicidecum o luptă între bine și rău. Democratica Atenă deci, pe la anul 430, când începe conflictul peloponezian nu mai era deloc o putere naivă, victorioasă și luminoasă ci dispunea de toate reflexele necesare unui aparat represiv.

Să-l punem pe Platon în scenă. La anul 400, pe la sfârșitului conflictului peloponezian, pe viață și pe moarte, care se termină cu victoria alianței sparțiate și cu dărâmarea zidurilor ateniene. Este și momentul în care Platon, după moartea lui Socrate, învățătorul său, are vreo 30 de ani și se plimbă prin lume, pe la Dionisos, tiranul, în Sicilia.

Platon, ne spune Diogene Laerțiu, este aristocrat, bine-născut măcar, maică-sa e la nu știu câte generații de Solon, legislatorul mitic al Atenei, taică-su și el ceva în lumea bună a cetății. Ceea ce ne face să credem ceea ce e relativ evident din scrierile sale, că are acces, cel puțin parțial, la „lumea bună” a vremii sale.

De remarcat că și acest Dioniosos , în Siracuza lui, „se făcuse” tiran, dând la o parte un regim anterior democratic.

Avem de a face cu un om de pătrundere intelectuală remarcabilă care a asistat în câteva rânduri, în locuri diferite (cel puțin la Atena și la Siracuza) la sfârșitul unui regim democratic, adică de putere a maselor, și la instaurarea în loc a unei tiranii.

O tiranie greacă e, cum să vă explic, ca și cum Gigi Becali s-ar face președinte, pe termen lung, așa, cam ca Putin, fără termen de expirare. Tiranul grec nu e neapărat tiranic sau un individ nasol, el poate fi relativ popular și chiar bine intenționat, cel puțin inițial.

Gata cu parantezele.

Evoluția sistemelor politice la Platon este cumva fluidă. Platon propune o dinamică, o tranziție a sistemelor dintr-una în alta. Probabil bazat pe experiența personală, se trece la el de la timarhie la oligarhie, apoi la democrație, apoi, atenție! la tiranie.

Democrația nu este deci, pentru Platon, visul tuturor pământenilor și împlinirea tuturor năzuințelor politice ale lumii. Mai mult, el explică, cu cuvinte înduioșător de contemporane, abuzurile democratice, ceea ce face ca democrația să se decredibilizeze și să se compromită.

Iată pe scurt dialectica regimurilor la Platon:

1. Timarhia. Cel mai lăudat sistem, spune Platon, timarhia, de inspirație spartană și cretană, este regimul în care puterea este deținută de cei ce doresc biruința, războinicii frumoși și învingători cum ar veni. Aceștia se pervertesc prin extravaganțe, prin deformarea legilor, prin dorința de bani în detrimentul virtuții, și locul biruitorilor și doritorilor de victorie este luat de afaceriști, oameni cu bani, puțini câți sunt. Iată-ne în oligarhie.

2. Oligarhia este deci o pervertire a timarhiei prin cuantificarea valorii în bani. Biruitorul măreț devine cinic om de afaceri și se legitimează cu dimensiunea verificabilă a averii lui. Ce-o face unchiul Sam?

3. Din oligarhie apare democrația. Cum? Zice Platon: oligarhii nu își mai cultivă trupul, huzuresc în plăcere. Săracii dimpotrivă. În momentele de comuniune forțată (super interesant)! care sunt, după marele autor grec:

„atunci când cârmuitorii și supușii au de-a face unii cu alții, fie în timpul unor marșuri sau altor activități comune, fie la procesiuni sau în campanii militare, fie navigând împreună sau fiind camarazi de arme, atunci când se privesc unii pe alții, găsindu-se în mijlocul acelorași primejdii […] adesea, un slăbănog de sărac, ars de soare, așezat în bătălie alături de un bogătan, crescut la umbră, cu multe cărnuri, îl vede pe bogat gâfâind și fiind la ananghie; oare nu crezi atunci că el se va gândi că astfel de oameni sunt bogați datorită lașității lor, a săracilor și că unul va povesti altuia”

Interesant deci cum falanga militară este factorul unificator și, așa cum s-a mai remarcat, factorul democratizant. În modernitatea noastră bogații găsesc modalități de secluziune, cu greu ne putem gândi la echivalentul unui marș în falangă unificator unde să privești burta vecinului și privirea plină de teamă și să-ți spui că până la urmă tot om e, în ciuda averilor.

Iată și distanța de ani-lumină față de ideologia creștină unde corpul trebuie mortificat, e o scârnăvie, unde bucuria sexuală este strict anexată nevoii reproducerii. Iată cum scăparea din toată mizeria asta creștină este indicată și de grecii vechi. Vă desfid să găsiți măcar un singur înțelept creștin în atâta armată de sfințime care să-ți propună ca metodă de luptă împotriva diavolului o fugă în parc sau o partidă bună de dragoste dacă ai cu cine.

Revenind: scăderea prestigiului bogaților oligarhi permite săracilor să îi elimine pe aceștia și ne trezim cu democrația.

4. Cel mai interesant pentru discursul nostru este derivarea tiraniei din democrație. Aici apare populismul în versiunea sa platoniană, și practic din motivul ăsta am scris articolul acesta. Democrația pune înainte poporul și libertatea ca bunul cel mai de preț. În democrație, zice Platon, fiecare încearcă să fie cât mai cool cu putință, să se dea popular, chiar profesorii, părinții, orice autoritate încearcă să se diminueze. Apare o figură particulară, aceea de prieten al poporului, de individ care concentrează adeziunea maselor. Este președintele, căci poporul are nevoie de un „tătuc”. Acest președinte își alienează propriul „neam” de dragul gloatelor, reîmpărțind averi maselor și „un astfel de om e necesar ori să piară de mâna dușmanilor, ori să ajungă tiran și să devină lup, din om”. Un astfel de campion al poporului devine deci foarte dependent de puterea totală, pentru el puterea totală este singura alternativă la moarte.

Întrebați-l pe Putin.

Democrația și rețelele sociale

Gata cu Platon. În momentul în care pe Facebook și pe Twitter mase dezlănțuite distrug vieți de oameni nevinovați, precum Justine Sacco, precum celelalte cazuri documentate în prețioasa cartea lui Jon Ronson, So you have been publicly shamed, atât de rară pentru că pune cuvinte pe o suferință asupra căruia puțini oameni au deopotrivă capacitatea & curajul de a se exprima; putem vorbi atunci despre un fel de dictatură a maselor dezlănțuite. Cum este posibilă această dictatură anonimă? Prin ezitarea generală de a se poziționa critic față de democrație, față de puterea abuzivă a maselor, după părerea mea.

Rețelele sociale sunt simbolul unei interconectări fără precedent ale oamenilor, a unei capacități democratice de participare fără precedent. E greu să te pronunți împotriva acestor mase dezlănțuite pentru că se produce un conflict valoric între aprecierea fără limită a tot ce e democratic și eventualele critici ce pot fi aduse maselor dezlănțuite.

De ce e mai greu să denunți masele nebune decât, de exemplu, aristocrația? În primul rând există precedente culturale. Revoluțiile burgheze ne permit, cu reculul a câtorva sute de ani, de a spune tot răul ce ne trece prin cap despre aristocrație în relativă siguranță. De la Marx încoace ne putem permite același lucru cu capitalismul, cu „burghezii” deci. Dar democrația este percepută ca un soi de top of the top, a critica masele ar însemna să ne poziționăm în aceeași ogradă cu Iranul teocratic.

Cum poți deci să ataci masele furibunde fără să pui principiile democratice sub semnul întrebării?

Azi ni se pare ușor faptul că putem trimite în faldurile trecutului monarhia. Dar lucrurile acestea au fost câștigate de oameni care au formulat anumite lucruri. Jean-Jacques Rousseau de exemplu a fost denigrat și hărțuit prin toată Europa, pentru formulări relativ prudente legate de opresiunea monarhică din vremea sa. „Dacă te poți supune e bine, dacă te revolți e și mai bine”… spune Rousseau la începutul Contractului social, și totuși reacția „sistemului” la vremea lui a fost distructivă pentru bietul om.

Rousseau, critic cu sistemul monarhic dar în cumpănă și el în a se poziționa în campion al maselor numai de dragul adevărului; repercusiunile au fost pe măsură. I-au arătat francezii ce înseamnă adevărul că l-au fugărit prin toată Europa cu capul spart și cu buzunarele goale. Dar sigur că acum îi cântă osanale și îi publică cărțile și-l vorbesc de bine, de parcă-l mai încălzește pe Rousseau cu ceva. La fel la noi cu Eminescu și cu alții, dar să nu divagăm.

Rousseau spune cu regret că poporul nu oferă nici ambasadă nici repas, în acea frumoasă limbă franceză de secol 18 pe care ne-am dori-o reînviată și care probabil că a fondat universalismul francez.

Deci cuvântul democrație este împănat cu prestigiul total al celui mai înalt sistem de organizare. De ce nu. Să luăm o republică democratică, de pildă să luăm Republica Populară Democratică Coreeană, care este republică, e democratică și mai e și populară pe deasupra. Să luăm apoi o monarhie oarecare, de exemplu cea britanică, sistem de organizare în care o sumă de oameni, numiți lorzi, doar pentru că s-au născut lorzi, au și astăzi camera lor în Parlament.

Ce e bine și ce e rău? Cum procedăm?

În acest moment, când democrația însăși devine un regim abuziv, cuvintele își pierd sensul, nimic nu se mai poate respinge pentru că e „nedemocratic” sau accepta pentru că e „democratic”. Trebuie să mai plonjăm încă o dată, așa cum s-a făcut la diferitele renașteri, la rădăcinile înțelegerii politice, să căutăm modalitățile înnoite ale unui contract social.

*

Acum, sigur că este datoria noastră să ne înclinăm în fața marilor valori ale lumii noastre.

Democrația nu există atâta vreme cât nu există o conștiință de sine a masei, ca masă. în măsura în care această reprezentare de sine este self-consistentă, ne putem imagina că reprezentarea este pozitivă și constructivă. Dar în măsura în care ea se conturează pe sine și se construiește prin resentiment către, fie o altă clasă, fie, situație catastrofală! un individ anonim, ea își dezvoltă un raison d’etre conflictual.

Sigur că istoria prezintă suficiente situații în care această constituire a unei conștiințe de sine populare este o reacțiune legitimă în fața unui fel de opresiune sau altul. Istoria tuturor revoluțiilor sunt raportate de istorici a fi reacții populare în fața abuzurilor oligarhice sau aristrocratice.

Dar un individ care spune o prostie pe twitter nu este o clasă asupritoare.

Lucrul care trebuie precizat imediat este că masa are un istoric de conflict cu individualități slabe, ceea ce nu e spre gloria ei. Mărețul popor francez nu a suflat în fața lui Ludovic al 14-lea, oricât de absolutist monarh a fost acesta. L-a răsturnat și omorât în schimb pe Ludovic al 16-lea, care era un rege slab, nehotărât, relativ dispus la compromisuri. Curajul de a confrunta puterea frontal apare deci rar la mase.

Dar când masa își construiește o conștiință pe seama unui anonim, în contra unui anonim, așa cum s-a petrecut cu crucificarea lui Isus, cred că ne apropiem de crimă împotriva umanității.

Un actor politic trebuie să aibă răspundere juridică

Prin definiție, masa se distinge de reprezentanții puterii prin faptul că masa nu dispune de putere. Este aceasta o convenție arbitrară, o moștenire a trecutului sau există vreun motiv?

Există un motiv.

Puterea, într-o societate civilizată trebuie să fie subiectă justiției. De ce? Pentru că atunci când dispui de putere, poți face abuzuri. Tot Rousseau spune lucrul acesta foarte clar la începutul Contractului său social. Nimeni nu e suficient de puternic pentru a nu putea fi învins de altcineva, spune el (făcându-ne să inferăm pluralitatea occidentală și nu o structură imperială orientală). Nu există limită superioară a puterii, ci puterea absolută, la limită, trebuie să se transforme în justiție.

De aici deci nevoia ca puterea să se supună unei răspunderi juridice. Nu poți avea răspundere juridică ca masă anonimă. Nu poți condamna spiritul lui Decebal, legenda meșterului Manole, pe Fecioara Maria, neșansa istorică de a nu a avea autostrăzi. Justiția nu poate funcționa în abstract, asupra anonimului și a vagului; nu poți aduce poporul român în justiție pentru că a permis catastrofe precum holocaustul, nu poți condamna poporul american pentru abuzurile sclavagiste.

Dar poți condamna o persoană, un grup precizat, concret în urma unui proces. O masă neprecizată nu are răspundere juridică.

De unde rezultă că numai entitățile precizabile pot pretinde puterea.

Pretenția de democrație directă a unei mase anonime este prin natura sa abuzivă, deoarece se sustrage posibilității justiției.

În momentul în care masele caută puterea, fără a-și asuma responsabilitatea, abuzul așteaptă alături pentru că justiția nu are în principiu instrumentele necesare pentru a combate o masă anonimă.

Există deci un abuz fundamental aici, în a te constitui ca o forță anonimă, resentimentară și ascunsă.

Sigur că analiza trebuie dusă la capăt și trebuie puse în evidență mecanismele opresive ale capitalismului de supraveghere, ale crizelor financiare care, din 2008 cel puțin, indică punctele de fractură ale sistemului financiar occidental și mondial. Abuzurile legate de îmbogățirea rapidă și speculativă, de persistența averilor moștenite și altele — sunt inegalități care au generat această stare de fapt.

Nu e mai puțin adevărat că aceia care se sustrag taxelor, acei oligarhi care au generat această stare de fapt sunt redevabili justiției, și așteptăm cu toții ca Apple să dea seamă, împreună cu multe alte mari firme, de evaziunea fiscală de care se face vinovată; din păcate, masele anonime nu pot fi aduse în fața justiției în aceeași fel.

De aceea un instrument fundamental în combaterea injustițiilor făcute de masele dezlănțuite este reprezentat de expunerea lor. Desprinderea noțiunii de democrație de anarhia periculoasă a furiei maselor, indicarea faptului că nu orice tendință susținută masiv este automat justă sau demnă de interes, binecuvântate fie ele, videoclipurile cu pisici cu zece milioane de likeuri.

Modalități moderne de deturnare a democrației

Democrația încearcă să închidă printr-un cerc asimetria între conduși și conducători, prin faptul că actul politic executat de politician este o concretizare a unui impuls presupus naiv și autentic al „poporului”, al „maselor” conduse. Democrația reprezentativă desemnează un număr redus de actori politici, o oligarhie temporară deci, dar legitimată de voința „poporului” de aduce la capăt proiecte ce au consensul popular.

Este aici o infimă distincție pe care doresc să o aduc la lumină, și pe care nu prea am văzut-o pusă în discuție în modul clar și deschis.

Principiul democratic este deci și el tot al unei separări, fie și temporare, între popor și conducători. Singura diferență față de oligarhii sau monarhii istorice este aceea a legitimării conducătorilor prin alegere populară (și permanentă înlocuire).

În democrație ideile puse în practică de politicieni/conducători sunt legitimate de dorința poporului. Într-o democrație, un reprezentant, fie el deputat, senator, ministru sau președinte se legitimează prin identificarea unui număr de proiecte, sau dorințe ale „poporului” și punerea lor în practică.

Cambridge Analytica

Ce s-ar întâmpla dacă dimpotrivă, într-o democrație, în loc ca politicienii să „ghicească” proiectele poporului, să le propună cu voce tare găsindu-și astfel alegători, ar găsi o modalitate de a impune anumite proiecte poporului, folosind metode insidioase de manipulare precum cele din scandalul Cambridge Analytica?

Ar mai fi aceea o democrație? În formă, da. În spirit, nu. O democrație în care masele sunt manipulate pentru a vota proiecte decise de o pătură oligarhică nu ar mai corespunde spiritului democrației care presupune că proiectele și dorințele unei populații provin din stratul de jos, anonim, al oamenilor conduși și numai puse în practică de către conducători.

Iată deci, în două paragrafe, o modalitate, foarte modernă, ilustrată de scandalul Cambridge Analytica, de deturnare a democrației în oligarhie, prin manipularea totală a maselor.

Dar mai există unul.

Armata de judecători

Democrația autentică se caracterizează printr-o premisă iarăși rar adusă la lumină. Aceea de spontaneitate a maselor. Pe undeva „poporul” se presupune a fi o masă care legitimează un reprezentant politician care îi pune în practică dorințele și proiectele.

Sfârșitul spontaneității marchează și sfârșitul democrației.

De exemplu o întreagă populație care ar găsi o modalitate de a judeca (în sensul în care judecata este opusul spontaneității) indivizii, ar indica o modalitate a unei societăți de deligitimare a democrației.

Mă gândesc mai exact la armata de judecători de pe Twitter sau Facebook. Vreau să detaliez ideea conform căreia acest comportament, profund nespontan, al ridicării unei populații întregi la rangul de judecător, este profund neconformă cu principiul democrației și indicator al unei degradări a democrației. Al sfârșitului democrației.

Mi-aș dori să pot preciza mai clar ideea. O populație care își sacrifică indivizi anonimi este o populație profund injustă. Seamănă cu crucificarea lui Isus, seamănă cu lapidările din antichitate, seamănă cu pedepsele protestanților puritani.

Judecata, în sensul legal, normativ, judiciar, nu este un atribut al poporului. Un popor care devine integral— și azi rețelele sociale permit acest lucru — judecător, și să transfere decizia judiciară dintr-o decizie ce urmează o anumită meserie, dacă nu artă, a legalității, a juridicului, ce transformă deci arta în numărătoare statistică, — această situație deci este un alt indicator al destrămării unei democrații.

Este ca și cum s-ar numi procurorul general persona cu cele mai multe retweeturi.

Este ca și cum s-ar numi președinte al unei țări persoana din țara respectivă care are cele mai multe likeuri pe facebook.

Ar fi periculoasă o astfel de modalitate de stabilire a valorii, căci atunci funcțiile numite ar trebui să fie ocupate de pisici.

Gata cu articolul. Nu are nicio morală, dacă ați ajuns aici dați like sau distribuiți cu butoanele de mai jos și la revedere!